Translate

joi, 23 noiembrie 2017




          Istoria profetica a crestinatatii vazuta in cele sapte                 adunari din Asia in Apocalipsa 2 si 3
                                                 - V -


          Raymond K. Campbell


          5          Mesajul catre Tiatira - Apoc. 2:18-29


          5.1          Introducere

          Am subliniat mai inainte ca aceste scrisori catre cele sapte adunari sunt impartite in doua grupe de trei si patru, si ca situatiile intalnite in primele trei adunari au fost temporare, in timp ce starea de lucruri manifestata in ultimele patru se continua pana la sfarsitul istoriei Adunarii. In studiul nostru de acum am ajuns la a patra adunare, Tiatira, care se gaseste astfel in mijlocul seriei de sapte. Trei perioade ale Bisericii au precedat Tiatira si alte trei perioade profetice o urmeaza. Primele trei culmineaza in Tiatira si ea devine intruparea celor trei faze aflate in deriva, vazute in Efes, Smirna si Pergam. Ultimele trei perioade ale bisericii sunt iesite din Tiatira.
          Cu aceasta a patra perioada profetica din Tiatira, intervine deci o schimbare, caci avem aici o stare de lucruri care va continua in crestinatate pana la venirea Domnului pentru adevarata Biserica si care va continua pana la atingerea punctului sau culminant, Babilonul cel mare din apocalipsa 17. In acest cap. 17, ni se spune despre distrugerea sa, cu putin inainte de venirea Domnului pe pamant pentru judecata. Evolutia raului in Biserica marturisitoare prezentata in scrisoarea catre Tiatira, este deci o situatie permanenta si reprezinta un sistem de rau religios care este inca si astazi.
          Vom vedea ca nu exista nicio speranta de restaurare oferita la Tiatira; nu exista nicio perspectiva de eliberare pentru intreaga biserica din situatia sa rea, caci Domnul i-a dat timp sa se pocaiasca, dar ea nu s-a pocait; in consecinta, exista o declaratie de judecata viitoare. Dar, o ramasita este recunoscuta in sanul adunarii din Tiatira, care nu este caracterizata de rau, si pentru prima data este vorba despre venirea Domnului in aceste scrisori catre cele sapte adunari. Venirea Lui este prezentata ca o speranta stralucita, o eliberare deplina din ruina si din indepartarea intervenita in crestinatate. Aceasta speranta este data ramasitei si invingatorilor.


          5.2          Numele "Tiatira"

          O autoritate referitoare la semnificatia numelor a dat pentru Tiatira numele de "parfumul intristarii" (J.B. Jackson). Un altul a zis ca numele vine de la doua cuvinte, in care unul semnifica "jerfa sau dar (sau, ofranda, n.t.) de tamaie", iar al doilea semnificand "ceea ce se urmareste in continuare". Combinand aceste doua ganduri, interpretarea propusa pentru numele Tiatira ar fi "jertfa continua (sau, neincetata, n.t.)". Un alt sens sugerat este "cineva neobosit in aducerea de daruri (sau, ofrande) jertfite". Toate aceste semnificatii ne indica ceea ce caracterizeaza sistemul de educatie religioasa care apare in aceasta perioada la Tiatira.
          Tiatira ne ofera o imagine a Bisericii marturisitoare din timpul Evului mediu, perioada numita in istorie Evul intunecat (sau obscurantismul). Perioada Tiatirei a inceput spre anul 600 d.Hr. si a continuat pana la trezirea de la Reforma din secolul 16. In secolul 7 episcopul Romei a fost recunoscut pentru prima data ca vicar al lui Hristos pe pamant. El devine papa si conducator recunoscut de Biserica. Acesta a fost inceputul sistemului roman al papalitatii. In aceasta perioada la Tiatira s-a dezvoltat catolicismul roman si a devenit biserica corupta a raului sistematizat pe care o stim astazi. In aceasta perioada crestinismul s-a paganizat.
          Una din marile caracteristici ale bisericii Romei, este liturghia messei care este totdeauna o jertfa pentru pacat. Este o caracteristica distinctiva a sistemului roman, si semnificatia de Tiatira, "jertfa permanenta", "cineva neobosit in aducerea darurilor (ofrande) jertfite", este potrivita pentru a caracteriza Biserica din aceasta perioada. Jertfa permanenta sau repetarea frecventa a messei este o insulta a lui Satan fata de unica jerfa, desavarsita si completa, a lui Hristos pentru pacat, si este o negare a lucrarii implinite de Mantuitorul pentru pacatosi. "Prin care am fost sfintiti, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, (facuta) odata pentru totdeauna", "Printr-o singura jertfa i-a desavarsit pentru totdeauna pe cei sfintiti" (Ev. 10:10,14).


          5.3          1) Cum Se prezinta Domnul

          "Si ingerului adunarii din Tiatira scrie-i: Acestea le spune Fiul lui Dumnezeu, care are ochii Sai ca o flacara de foc si picioarele Sale ca arama stralucitoare" (Apoc. 2:18)

          Caracterul sub care Se prezinta acestei adunari din Asia este totdeauna in armonie cu situatia si starea adunarii in cauza. Aici Se prezinta sub caracterul foarte scrutator si pozitiv al Fiului lui Dumnezeu cu autoritatea absoluta si judecata patrunzatoare. Domnul Se apropie de Tiatira intr-un mod mai strict si mai sever decat a facut-o pentru celelalte adunari, pentru ca aici era cea mai mare rautate.
          Femeia Izabela, isi zicea profeteasa si invata si incita slujitorii la curvie spirituala si la idolatrie. Aceasta este ceea ce a facut intotdeauna sistemul din Roma. Ea pretinde ca este profeteasa si vorbeste cu autoritatea lui Dumnezeu, punand pecetea lui Dumnezeu pe cea mai grozava nelegiuire. Biserica Romei pretinde ca ea este mireasa imaculata a lui Hristos, si impotriva acestei autoproclamate mirese cu pretentii, Domnul trebuie sa afirme autoritatea Sa ca Fiu al lui Dumnezeu in judecata. El este "Fiu peste casa Lui" (Ev. 3:6), si din aceasta pozitie Isi exercita autoritatea si este in mod judiciar, gata sa actioneze impotriva raului. Adunarea Dumnezeului celui viu este casa lui Dumnezeu pe pamant si sfintenia se cuvine casei Sale (1 Tim. 3:15 ; Ps. 93:5); deci, Domnul nu va tolera raul in casa Lui, ci il va judeca la timpul Sau. Aici, la Tiatira, Domnul Se prezinta in divinitatea Sa deplina si in toata puterea persoanei Sale ca Fiu al lui Dumnezeu. El vine in toata autoritatea si maretia Sa, afirmandu-Si pozitia Sa de Cap peste Biserica Lui razvratita, care, in locul Lui, si-a instalat propria sa autoritate.
          Ochii Lui sunt ca o flacara de foc. Ochii vorbesc de perceptie, inteligenta si discernamant si simbolul unei flacari de foc vehiculeaza gandul unei judecati care cerceteaza, patrunde si discerne totul. Profetul Habacuc zice: "Tu ai ochii prea curati ca sa priveasca raul si nu Te poti uita la rautate" (Habacuc 1:13). "Ochii Domnului sunt in orice loc, privind la cei rai si la cei buni" (Prov. 15:3).
          Picioarele Domnului semanand cu arama stralucitoare indica fermitatea cu care El trateaza pacatul cu o dreptate divina. Arama simbolizeaza pe Dumnezeu care-l intalneste pe om in responsabilitatea sa potrivit dreptatii divine. Aceasta este infatisata in altarul de arama de la cortul intalnirii. Acolo, Dumnezeu Se intalneste cu omul in pacatele sale si jertfa oferita raspundea cerintelor Sale de dreptate.
          In aceasta prezentare a Domnului, vedem ca El vine sa Se ocupe de starea publica a bisericii, ca sfesnic si martor al Sau responsabil in lume. El ii aminteste de autoritatea Sa absoluta peste casa lui Dumnezeu, de judecata Sa fulgeratoare si patrunzatoare si de intentia Sa ferma de a nu mai tolera pacatul. Desi El este Dumnezeul oricarui har si dragoste, El este de asemenea sfant si drept si va actiona in dreptate si judecata. Aceste caracteristici solemne sunt intotdeauna adevarate despre Domnul, si raman permanent ca principii in relatiile Sale cu adunarile si cu credinciosii in mod individual.


          5.4          2) Aprobarea

          "Stiu lucrarile tale si dragostea si credinta si slujirea si rabdarea ta si lucrarile tale din urma, ca sunt mai multe decat cele dintai" (2:19).
                                                                                                                                                                                          Dupa prezentarea severa a Domnului la Tiatira din versetul anterior, asupra caruia ne-am oprit mai inainte, este destul de uimitor sa citim aceste minunate cuvinte de aprobare. Dar aceasta este totdeauna maniera Domnului nostru de a lauda tot ceea ce este bun si demn, inainte de a trata ce este neplacut si rau in ochii Sai sfinti. In ciuda sistemului grozav de rau care a-a dezvoltat si a dominat in aceasta perioada la Tiatira din intunecatul Ev mediu, a existat o ramasita fidela din adevarati credinciosi (despre care se vorbeste ca "robii Mei" si "celorlalti care sunteti in Tiatira, cati nu aveti invatatura aceasta"), a carui credinciosie si evalvie a stralucit mult mai puternic in mijlocul raului in crestere.
          Este totdeauna un principiu in Scriptura ca de fiecare data cand exista un esec al adunarii, ramasita credincioasa se gaseste investita cu pozitia colectiva inaintea lui Dumnezeu. Deci, pe acest principiu, Domnul pune in seama adunarii din Tiatira toate aceste merite, credinciosia si lucrarile sfintilor devotati din mijlocul ei, si El vorbeste de faptele lor, de dragostea lor, de slujba lor, credinta si rabdarea lor ca fiind ale celor din Tiatira. Aceasta grupare de suflete credincioase este privita, din punct de vedere al pozitiei lor, ca adevarata Biserica din aceasta perioada; Domnul ii recunoaste ca popor al Sau din acel timp.
          Despre aceasta clasa de martori credinciosi, bine a scris cineva: "Nicaieri ca in sfintii din Evul mediu, nu se gaseste o istorie mai profund de interesanta; nicaieri mai multa rabdare si mai neobosita; nicaieri inimi mai adevarate, sau poate atat de adevarate, pentru Hristos si pentru adevar si credinciosie fata de El,  impotriva unei biserici corupte. Prin durere si truda, ei au fost vanati si pedepsiti de un sistem mult mai perseverent, mult mai organizat decat persecutiile pagane, si violent pentru un timp. Nu a existat o noua revelatie miraculoasa, nici o grupare de sustinere publica, nici marturisirea bisericii (ca intreg) imbracata de o recunoastre universala, orice lucru de natura sa le dea incredere. Erau numiti cu toate numele josnice pe care oamenii sau preotii puteau sa le inventeze pentru a-i alunga; ei isi urmau drumul lor, persecutati dar niciodata parasiti, cu o perseverenta divina  au pastrat marturia lui Dumnezeu si promisiunea ca adunarea va rezista in ciuda portilor hadesului (Locuinta mortilor in trad. rom., n.t.), desi aceasta i-a costat lipsa odihnei, lipsa unei case si chiar viata, si a tot ceea ce pamantul putea sa dea sau a ceea ce natura putea simti. Hristos a prevazut toate acestea si nu i-a uitat" (JND).
          Printre lucrurile pe care Domnul le lauda la credinciosii fideli din Tiatira, dragostea este pe primul loc. Aceasta este marea trasatura a naturii divine, si a lui Dumnezeu care este dragoste. Din ea izvorasc toate activitatile spirituale. Credinta este mentionata pe drept dupa dragoste. Este "credinta care lucreaza prin dragoste" (Gal. 5:6) si ea se manifesta in slujire fata de Dumnezeu si fata de oameni. Apoi era rabdarea, sau rezistenta in mijlocul multor persecutii. Si "lucrarile tale din urma ... sunt mai multe decat cele dintai". Era o crestere continua printre acesti sfinti. In timp ce raul crestea, energia si ravna lor pentru Domnul crestea de asemenea, astfel ca Domnul putea spune ca lucrarile lor din urma erau mai multe decat cele dintai. Dragostea si credinta care lipsea din adunarea din Efes, se gasea in aceasta ramasita din Tiatira, si in acest sens starea lor era superioara celei din Efes care si-a parasit dragostea dintai.                                                                                                                                        Una din minunatele noastre cantari a fost scrisa de Bernard de Clairvaux in cursul acelor timpuri sumbre si rele. Versurile din prima si a doua strofa sunt un exexmplu de devotament pe care Domnul l-a laudat ca raspuns la dragostea inimii Lui:

                         "Mantuitorule, cand ma gandesc la Tine,
                          Aceasta imi umple inima de dulceata,
                          Dar ar fi mult mai dulce sa vad fata Ta,
                          Si sa ma odihnesc in prezenta Ta.


                         Niciun glas nu poate sa cante,

                         Nicio inima nu-si poate imagina,
                         Nicio minte nu poate concepe,
                         Un sunet mai dulce ca Numele Isus,
                         Pentru pacatosii care au crezut".

          Istoria bisericii consemneaza multe nume ale acestor martori fideli care au ramas credinciosi Domnului Isus, si nu au mers impreuna cu tot raul din biserica corupta din aceasta perioada. Unii dintre ei au fost cunoscuti sub numele de nestorieni, paulicieni, albigenzi si valdezi din vaile Piemontului. Multi dintre acesti credinciosi au fost ucisi de raul sistem roman (catolic) in cursul acelor vremuri intunecate. Aceasta ramasita credincioasa este o dovada in plus a veridicitatii afirmatiei, deseori amintita, ca Dumnezeu nu S-a lasat niciodata fara martori. Nu are importanta ca zilele sunt sumbre si rele, Dumnezeu a ridicat intotdeauna pe unii credinciosi care au umblat in despartire de rau si care au marturisit Numele Lui. Astfel de martori ai credintei sunt asemenea stelelor luminoase, care stralucesc intr-o noapte intunecata. Sa urmarim si noi sa fim ca ei in aceste zile rele.


          5.5          4) Mustrarea Domnului

          "Dar am impotriva ta ca o ingadui pe femeia Izabela, care isi zice profeteasa, si ii invata si ii rataceste pe robii Mei, ca sa curveasca si sa manance cele jertfite idolilor. Si i-am timp sa se pocaiasca si nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata, o arunc in pat, si pe cei care comit adulter cu ea, in necaz mare, daca nu se pocaiesc de faptele ei, si pe copiii ei ii voi ucide cu moarte; si toate adunarile vor cunoaste ca Eu sunt Cel care cerceteaza rarunchii si inimile; si va voi da fiecaruia dupa faptele lui" (Apoc. 2:20-23).

          Dupa ce Si-a aratat aprecierea si aprobarea Sa fata de devotamentul fidel si fata de ramasita evlavioasa, Domnul vorbeste acum de ceea ce are impotriva ingerului sau mesagerului adunarii din Tiatira. El subliniaza raul grav care a fost permis in adunare, si care a provocat condamnarea Sa severa si judecata Sa iminenta. O femeie rea, Izabela, era autorizata sa invete si sa rataceasca pe robii lui Dumnezeu la curvie spirituala si la idolatrie.
          Apostolul Pavel fiind inspirat de Duhul a scris: "Femeia sa invete (in sensul sa primeasca invatatura, n. t.) in liniste, in toata supunerea; dar nu-i permit unei femei sa invete pe altii, nici sa exercite autoritate peste barbat, ci sa ramana in liniste" (1 Tim. 2:11-12). Astfel, este total impotriva Cuvantului lui Dumnezeu pentru o femeie sa invete (sa dea invatatura, sa vorbeasca, n.t.) in adunarea lui Dumnezeu, nu doar in zilele Tiatirei, ci si in zilele noastre. Rezultate rele ale unei femei invatator la Tiatira erau vazute in aceea ca ea ratacea pe robii Domnului in cele mai grozave rele. Dupa cum Eva a fost inselata de Satan si apoi l-a condus pe Adam in pacat, asa a lucrat Satan de multe ori de atunci. Atunci cand femeia isi paraseste sfera care i-a fost atribuita si cand ocupa locul unui invatator, se intampla deseori sa fie inselata de Satan si ca ea sa antreneze si pe altii in invataturile rele, al caror tata este el (Satan). Multe culte religioase false si nescripturistice din vremea noastra au fost infiintate de femei.
          Dar, aici este un rau mult mai grav decat simpla chestiune a unei femei invatator in adunare. Ca principiu in Scriptura, o femeie infatisata intr-un anumit fel (reprezentare simbolica) este expresia unei stari de lucruri, unei anumite situatii, in timp ce barbatul reprezinta mai mult activitatea si ceea ce conduce la aceasta stare. Reamintind, de asemenea, ca starea fiecareia dintre aceste sapte adunari din Asia arata in mod profetic diversele situatii care au existat in intrega Biserica marturisitoare in cele sapte faze diferite ale ei, avand aici in activitatea Izabelei imaginea unei stari de lucruri care se gasea in general in biserica din perioada Tiatirei sau Evul mediu. Biserica marturisitoare, in ansamblul, a trebuit sa fie caracterizata prin Izabela care pretindea ca este profeteasa, invatand si amagind pe robii Domnului la idolatrie. Este biserica care si-a luat locul de profeteasa si de invatator.
          In Efeseni 5, ne este spus "ca sotul este cap al sotiei, dupa cum si Hristos este Cap al Adunarii. El este Mantuitor al trupului. Dar, dupa cum Adunarea este supusa lui Hristos, asa si sotiile sotilor lor, in toate... Taina aceasta este mare:eu vorbesc cu privire la Hristos si la Adunare" (5:23-24, 32). Acest pasaj ne invata ca biserica, ca sotie a lui Hristos, trebuie sa fie supusa Capului si Sotului ei. In consecinta, biserica nu trebuie niciodata sa invete(*) nici sa ocupe o pozitie de autoritate, care apartine doar lui Hristos, Capul ei. Cuvantul lui Dumnezeu vine de la Hristos la Biserica si ea trebuie numai sa i se supuna. Hristos da invatatura prin Cuvant prin puterea Duhului si prin slujitorii Sai. In Tiatira, avem femeia in locul barbatului, si biserica se substiuia lui Hristos, revendicandu-si autoritatea unei profetese pentru a invata.

          (*) Biserica, sau Adunarea, nu trebuie sa invete. Ea primeste invatatura (este invatata) de la darurile (slujitorii) date de Hristos pentru zidirea ei (Efes. 4:7-12 ; 1 Cor. 12:4-11), n.t.)

          Dupa cum am aratat mai inainte in observatiile introductive despre Tiatira, aceasta este biserica Romei care este foarte clar simbolizata prin femeia Izabela, care invata si rataceste pe poporul lui Dumnezeu in idolatrie si rau. In catalocism, Biserica invata si se plaseaza mai presus de Cuvantul lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi. Propaganda ei subtila este expusa astazi in revistele si ziarele nationale, afirmand ca Biserica romano catolica a fost mai inainte de Biblie, si ca "biserica catolica este mama Bibliei". Roma pretinde ca ea ne-a dat Biblia, ca ea este singura autoritate din partea lui Hristos, si ca doar ea poate interpreta Scripturile, si ca toate celelalte interpretari ale acesteia sunt interpretari private si eronate. Iata pe femeia cea rea care invata si care a uzurpat autoritatea lui Hristos si a Cuvantului Sau.
          In scrisoarea catre Pergam, Domnul a vorbit despre invatatura lui Balaam si de lucrarea lui rea in Vechiul Testament. Aici la Tiatira, Domnul vorbeste despre raul Izabelei. Acesta este numele unei imparatese rele, binecunoscuta in timpul lui Ilie, profetul Domnului. Ea era "fiica lui Etbaal, imparatul sidonienilor" si sotia lui Ahab, imparatul lui Israel (1 Imp. 16:31). Tatal sau a fost preot al Astarteei (Venus) si familia sa era renumita pentru ravna sa deosebita fata de Baal. Ea a hranit 450 de profeti ai lui Baal si 400 de profeti ai Astarteei (Asera) la masa sa, si i-a ucis pe profetii Domnului (1 Imp. 18:13,19). Curviile si vrajitoriile ei erau "atat de multe", se spune de catre Iehu, pe care Dumnezeu l-a folosit pentru executarea judecatii asupra ei si a intregii case a lui Ahab (2 (Imp. 9:22). Ne este spus, de asemenea, ca ea era instigatoarea intregului rau pe care il facea sotul ei  Ahab. "Cu adevarat nu fusese nimeni ca Ahab, care s-a vandut ca sa faca rau in ochii Domnului dupa cum il intarata Izabela, sotia sa" (1 Imp. 21:25). Acesta a fost caracterul rau al Izabelei si asa a fost caracterul raului manifestat, idolatru si ucigas al sistemului eclesiastic rau al Romei, in care Izabela este o imagine in Tiatira.


          5.6          Femeia care face plamadeala sa creasca

          A patra parabola din Matei 13 este asemanatoare cu ceea ce ne este prezentat prin lucrarea Izabelei la Tiatira, a patra adunare. Domnul a spus : "Imparatia cerurilor este asemenea unui aluat pe care l-a luat o femeie si l-a ascuns in trei masuru de faina, pana s-a dospit tot" (v. 33). In Scriptura aluatul este intotdeauna imaginea raului (1 Cor. 5:6-8). Cele trei masuri de faina vorbesc despre Hristos bobul de grau, painea cea vie, sau invatatura lui Hristos. Aici, femeia face ceea ce era interzis in Scriptura; ea ascunde pe furis aluatul in faina fina (floarea fainii, n.t.), un lucra care era interzis in darul de mancare (Lev. 2:11). Scopul era sa faca sa creasca si sa strice toata faina fina. Astfel, in lucrarea acestei femei, era o gandire rea si impotrivitoare fata de Cuvantul lui Dumnezeu.
          Aceasta este ceea ce am vazut in catalocismul infatisat sub imaginea Izabelei si a lucrarii sale. Sistemul papalitatii a corupt invatatura curata a lui Hristos introducandu-si una dupa alta invataturile sale rele. A amestecat intotdeauna in adevarul lui Dumnezeu aluatul propriilor sale idei pagane, si a prezentat apoi acest amestec ca o dogma (invatatura care nu poate fi criticata, n.t.) a bisericii, care trebuie acceptata sub pedeapsa excomunicarii. Este un sistem in crestere, dupa cum se poate vedea examinand originea invataturilor si a practicilor sale. Se poate vedea ca ele au luat nastere una dupa una de-a lungul secolelor.
          Rugaciunile pentru cei morti au inceput spre anul 300 d. Hr.; cultul Mariei si al sfintilor spre secolul 5; postul mare (paste, craciun, etc., n.t.) a fost impus in jurul anului 998; In anul 1079 a fost interzis preotilor de a se casatori, de catre papa Grogore al VII-lea. Rozariul (sau, mataniile, n.t.) a fost inventat de Pierre l'Ermite in anul 1090 si marturisirea auriculara la preot(spovedania, n.t.) a fost instituita de papa Inocentiu al III-lea in anul 1215. Messa si-a inceput existenta in secolul IX, iar invatatura transubstantierii a devenit un articol al credintei in anul 1215. La conciliul de la Trente din anul 1546, traditiile catolice au fost puse pe acelasi nivel cu Sfanta Scriptura, si cartile apocrife au fost adaugate la Bibilie. In timpul acestui conciliu, s-a poruncit ca invatatura purgatoriului sa fie sustinuta, invatata si predicata pretutindeni. Ea a fost acceptata in mod oficial ca dogma a bisericii in timpul lui Grigore cel mare, in anul 600 d. Hr. (Istoria Bisericii, de A. Miller, vol. 2, si "Inventiile Bisericii romano catolice). Astfel, femeia s-a ocupat sa amestece aluatul cu faina fina, si Izabela sa invete si sa rataceasca sufletele in idolatrie. In ciuda acestei istorii de dezvoltare a doctrinei si a practicii pe o perioada de mai multe secole, biserica Romei pretinde ca este prima biserica pe care Hristos a intemeiat-o pe pamant, avandu-l pe Petru ca primul papa. Asa cum catolicismul s-a relansat in mod considerabil si insista asupra revendicarilor sale cu o mare activitate in zilele noastre, multi sunt inselati si rataciti de propaganda sa subtila. In consecinta, este nevoie de a se exprima clar si cu credinciosie, atentionand sufletele asupra acestui sistem fals si rau al invataturii Izabelei, pe care Domnul a condamnat-o la Tiatira. Biserica adevarata, intemeiata pe Hristos Insusi ca piatra de temelie (Mat. 16:16-18 ; 1 Cor. 3:11), se afla in cartea Fapte si in epistolele Noului Testament. Aceasta este "Biserica, care este trupul Sau" si Hristos glorificat este Capul ei. Este "Adunarea intailor-nascuti", cei care sunt nascuti din nou si botezati de Duhul Sfant pentru a alcatui acest trup divin, si ale caror nume sunt scrise in ceruri (Efes. 1:21-22 ; 1 Cor. 12:13 ; Ev. 12:23). In Epistola catre Romani, scrisa de apostolul Pavel in jurul anului 60 d. Hr., se vede ceea ce caracteriza acolo biserica de la inceput, si se observa cat de multe invataturi si practici ale sistemului papal, din Roma de astazi, sunt exterm de diferite. Biserica Romei a dezvoltat lucrurile rele care au inceput in Biserica marturisitoare din perioada Pergam. Aceasta este prima biserica corupta si idolatra, unde elementele iudaismului si paganismului au fost combinate intr-o invatatura fixa si sistematizata sub mantaua crestinismului.


          5.7          "Rataceste pe robii Mei"

          Aceasta este ceea ce sistemul roman a facut, potrivit cu actul de acuzare al lui Dumnezeu. A deturnat marea masa de crestini marturisitor (crestini de nume, n.t.), de la Hristos spre Maria; de la Hristos spre papa; de la singura jertfa a lui Hristos spre jertfa permanenta a messei; de la Cuvantul lui Dumnezeu si siguranta lui spre nesiguranta traditiilor omenesti; intr-un cuvant, de la crestinism spre un paganism crestinizat si iudaizat.
          "Ii invata si ii rataceste pe robii Mei, ca sa curveasca si sa manance cele jertfite idolilor". Rezultatul final si scopul erorii papiste, invtaturile blasfemiatoare si practicile rele sunt sa-i duca pe adeptii sai "sa curveasca si sa manance cele jertfite idolilor". Curvia, folosita aici si in alta parte ca simbol, semnifica pentru cei care cheama Numele Domnului: legaturi interzise cu lumea. Ceea ce a inceput prin Constantin, in perioada Pergam, s-a finalizat in papalitate. Faptul de a-si insusi puterea seculara si puterea spirituala a fost capodopera papalitatii. Unirea profana a bisericii cu lumea a fost perfectionata ca sistem in catolicism: aici este curvia spirituala de care Domnul are oroare. A manca din cele jertfite idolilor si asocierea cu idolatria pagana si comuniunea cu demonii, caci "ceea ce jertfesc ei (natiunile), jertfesc demonilor si nu lui Dumnezeu".
          "Robii Mei", sau slujitorii, erau cei care erau evlaviosi si gemeau si sufereau de inchinarea fortata la imagini si de idolatria acestui sistem al Izabelei. Ei se teameau de Dumnezeu si aveau cunostinta de Cuvantul lui Dumnezeu si dragoste pentru Mantuitorul; totusi, ei nu au parasit niciodata catolicismul si constiintele lor erau ametite din cauza acceptarii clerului si in fata faptelor Izabelei. Domnul tine cont de evlavia lor si resimte cu putere ca ei erau rataciti de acest sistem rau.


          5.8          Nicio pocainta

          In mesajele catre primele trei adunari, indemnul la pocainta este adresat intregi adunari, caci era inca speranta ca ea sa se pocaiasca si sa se intoarca la Cuvantul lui Dumnezeu si sa paraseasca raul. Dar aici, la Tiatira, Domnul trebuie sa zica: "Si i-am dat timp sa se pocaiasca si nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata, o arunc in pat, si pe cei care comit adulter cu ea, in necaz mare, daca nu se pocaiesc de faptele ei" (2:21-22). Izabelei i s-a oferit ocazia, sistemului romano catolic, de a se pocai de faptele ei rele, dar ea s-a impietrit in caile sale pacatoase si nu a vrut sa se pocaiasca.
          Dumnezeu a ridicat numerosi martori pentru El pe parcursul acestei perioade din istoria Bisericii la Tiatira; ei au vorbit ca oameni ai lui Dumnezeu si au strigat impotriva diverselor forme de rau. In sec. XIV, John Wyclife vorbea cu indrazneala in Anglia, impotriva nelegiuirilor bisericii Romei, si a pastrat suprematia absoluta a Sfintei Scripturi pe care a reusit sa o traduca in engleza, dand Angliei prima sa Biblie completa. Girolamo Savoranola a predicat cu credinciosie in Italia in sec. XV impotriva relelor din biserica, dar el a fost spanzurat si ars pe rug prin ordinul papei (Alexandru al VI-lea, n.t.). Au mai fost John Knox in Scotia, Martin Luther in Germania, Zwingli si Calvin in Elvetia, si multi altii care au fost reformatori puternici, pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a chema Roma la pocainta; dar in loc sa tina cont de chemarile la pocainta, ea i-a persecutat pe slujitorii lui Dumnezeu si pe multi i-a omorat.
          Roma papala a continuat sa fie impenitenta (nu s-a cait, nu-si recunoaste greseala, n.t.) pana astazi, si o va face pana la judecata sa finala, asa cum vedem in Apoc. 17 si 18. Acolo, vom vedea caracterul ei care este mult mai sumbru si faptele sale mult mai negre decat in trecut. Papismul este in totalitate corupt, si caracterul sau hotarat si impenitent pana la sfarsit. Judecata sa este deci la fel de hotarata.
          Sa subliniem in trecere ca acesta este un principiu general al lui Dumneze de a da intotdeauna ocazia de a se pocai inainte ca judecata sa fie executata. "Si i-am dat timp sa se pocaiasca". Asa a lucrat El dintotdeauna, si biserica si poporul Sau trebuie sa actioneze la fel. Chiar atunci cand vorbeste de judecata pe care o va aduce impotriva Izabelei, Domnul adauga: "nu vrea sa se pocaiasca". Aceasta este indelunga Sa rabdare, si dorinta Lui ca poporul Sau marturisitor sa fie vindecat de rau.


          5.9          Amenintarea judecatii

          "Iata, o arunc in pat, si pe cei care comit adulter cu ea, in mare necaz, daca nu se pocaiesc de faptele ei" (2:22).
                                                                                                                                                                                          Este o judecata foarte severa peste Izabela si peste cei care au comis adulter impreuna cu ea. Ar fi o asociere fortata cu cei pe care ea i-a sedus spre rau, si un mare necaz si o deznadejde fara speranta pentru cei care s-au afundat in acest sistem rau. Toti cei care in lumea publica crestina s-au amestecat si s-au asociat cu coruptia crestinismului reprezentat prin Izabela la Tiatira, vor fi aruncati in mare necaz si tristete, daca nu se pocaiesc. Pe langa necazul general, poate sa fie o referire aici la timpul necazului cel mare care va veni peste crestinatatea apostata dupa venirea Domnului pentru mireasa Sa, Adunarea (Matei 24:21-31).
          "Si pe copiii ei ii voi ucide cu moarte" (2:23a). Aici nu este vorba numai de cei care au avut de-a face cu acest sistem al Izabelei si care s-au asociat cu ea in rau, ci este vorba si de copiii ei, cei pe care ea i-a nascut si format prin invatatura ei rea, si care sunt expresia si promotorii opiniilor sale. Exista o judecata completa pentru cei care au devenit fideli Romei si care perpetueaza acest sistem rau. Exista moarte spirituala si moarte fizica, si, de asemenea, a doua moarte, care inseamna despartire eterna de Dumnezeu (Ez. 18:4 ; Apoc. 20:12-15).
          Aceasta judecata poate fi dubla. Judecata prezenta, potrivit guvernarii divine in timp, si judecata viitoare, cand fiecare va primi dupa faptele sale. Domnul adauga : "si toate adunarile vor cunoaste ca Eu sunt Cel care cerceteaza rarunchii si inimile; si va voi da fiecaruia dupa faptele lui" (2:23b). Printr-o viziune divine cu privire la judecatile care au loc in timp, toate bisericile vor sti ca ele au de-a face cu un Dumnezeu sfant si adevarat care cerceteaza inimile si care nu este indiferent fata de rau. El trateaza cu fiecare in mod individual, judecand fara discriminare, dupa faptele fiecaruia. Desi Dumnezeu este incet la manie si cu multa rabdare, judecata este inevitabila.


          5.10         5) Incurajarea pentru ramasita

          "Dar voua va spun, celorlalti care sunteti in Tiatira, cati nu aveti invatatura aceasta, care n-ati cunoscut "adancimile lui Satan", cum spun ei: Nu pun peste voi alta greutate. Dar, ceea ce aveti, tineti cu tarie, pana voi veni" (2:24-25).

          Aici, Domnul se adreseaza cu blandete si plin de har ramasitei credincioase existente in aceasta perioada la Tiatira, si care poate sa aiba reprezentantii sai sau o dublura chiar si astazi. Ei nu aveau aceasta invatatura rea a Izabelei si nu aveau nicio parte la nelegiuirile pe care Domnul le acuza la Tiatira. Am remarcat deja evlavia lor si celelalte trasaturi laudabile, in prima parte a mesajului Domnului. Ei au fost vanati si persecutati de sistemul papal; si se pare ca erau acuzati ca au de-a face cu adancimile lui Satan. Este ceea ce arata cuvintele Domnului: "adancimile lui Satan, cum spun ei".
          Dar, Domnul a vazut totul si stie totul, si El i-a indreptatit pe acesti crediciosi. El stia ca era un mare efort pentru ei sa tina cu tarie ceea ce aveau in Domnul; atunci El le spune plin de intelegere si cu blandete: "Nu pun peste voi alta greutate. Dar, ceea ce aveti, tineti cu tarie, pana voi veni". Mantuitorul a incurajat aceasta evlavioasa ramasita sa tina cu tarie, sa ramana statornica in mijlocul acestei stricaciuni, de amagiri subtile si de persecutii, pana vine El.
          Pentru prima data in aceste mesaje catre cele sapte adunari, avem aici ramasita diferentiata in mod special de marea masa in general si care nu mai avea legaturi cu biserica in ansamblul ei. Pana acum, a existat posibilitatea de restabilire a Bisericii din starea sa decazuta, dar acum, coruptia "bisericii-stat" a devenit  astfel fara speranta, incat Domnul se adreseaza direct ramasitei credincioase, si-i indreapta privirea spre venirea Lui, ca incurajare si speranta.
          De asemenea, pentru prima data in aceste scrisori este vorba despre venirea Domnului. Ei nu trebuiau sa astepte ca sistemul Izabelei sa se redreseze; ei trebuiau sa astepte venirea Lui ca singura eliberare de rau. Aceasta a fost, si este, mangaierea si speranta sfintilor in mijlocul ruinei de orice fel, aici jos. Faptul ca este introdusa venirea Domnului este, de asemenea, o indicatie ca starea lucrurilor din "Tiatira" va continua pana la venirea Sa pentru credinciosi adevarati. Avem deci in Tiatira o stare de lucruri care va dura pana la sfarsit. Dar acolo exista, de asemenea, o ramasita evlavioasa pe care Domnul a recunoscut-o si pentru care El va veni.


          5.11         6) Promisiunea invingatorului

          "Si celui care invinge si celui care pazeste pana la sfarsit lucrarile Mele, lui ii voi da autoritate peste natiuni; si le va pastori cu un toiag de fier, cum sunt zdrobite vasele de lut, dupa cum am primit si Eu de la Tatal Meu; si-i voi da steaua de dimineata" (2:26-28).

          Cu astfel de promisiuni pretioase, Domnul incurajeaza pe invingatori in zilele rele de dominatie a stricatei Izabela. Ei trebuiau sa tina cu tarie si sa pazeasca lucrarile Sale pana la sfarsit si de asemenea sa invinga, prin puterea Duhului, raul din jurul lor, si amagirile si persecutiile Romei papale, si ale natiunilor care o inconjoara.
          Impreuna cu Hristos, ei vor avea autoritate peste natiunile care acum ii persecutau, instigati de falsa biserica. Va veni timpul cand Hristos va domni peste natiuni, aducand judecata asupra lor, si va restaura totul. Atunci cand o va face, Biserica adevaratilor credinciosi si invingatorii Ii vor fi asociati pentru a o face. Invingatorul va avea parte de domnia imperiala a lui Mesia, si va primi de la El autoritate de a stapani, dupa cum El a primit autoritate de la Tatal Sau (vezi Ps. 2:8-9 la care se face referire aici).
          Caracterul vast, mare si public al promisiunii de autoritate peste natiuni depaseste tot ceea ce am vazut deja in promisiunile precedente, facute invingatorilor din aceste mesaje. Aceasta promisiune de autoritate peste natiuni, era tocmai scopul bisericii corupte din perioada Tiatirei, si care a fost intotdeauna scopul ambitiei papale. Ea si-a pus literal si metaforic piciorul pe grumazul regilor, si in zilele viitoare guvernarea satanica, Babilonul cel mare va sta pe fiara, capul imparatiei romane restabilite. Ceea ce biserica corupta a cautat prin propria sa putere, Hristos o promite invingatorului care umbla in despartire de rau si isi ia acum pozitia de ocara. Ce incurajare pretioasa pentru orice invingator din toata perioada istoriei Bisericii.
          "Si-i voi da steaua de dimineata". Aceasta vorbeste de o binecuvantare mult mai intima si mult mai cereasca, caci este Hristos Insusi in frumusetea Sa cereasca, ca parte si speranta a bisericii, in timpul cand ea asteapta intoarcerea Lui. El a zis: "Eu sunt radacina si samanta lui David, Luceafarul stralucitor de dimineata" (Apoc. 22:16b). Steaua de dimineata straluceste in ultimele ore ale noptii si este semnul prevestitor al zilei. Ea apare inainte de rasaritul soarelui. Venirea lui Hristos pentru biserica Sa va fi inaintea venirii Lui pe pamant ca "soare al dreptatii" cu vindecarea in aripile Lui (Mal. 4:2), venirea Sa pentru a stapani peste natiuni. Cu siguranta, ei nu au inteles toate acestea atunci in perioada Tiatira (acest adevar a fost revelat deplin in perioada Filadelfia), dar persoana binecuvantata a lui Hristos ca steaua de dimineata era partea data invingatorului pentru ca el sa se bucure. Strajerul care este treaz cand toti dorm, doar el este cel care vede steaua de dimineata. Sa fim si noi astazi astfel de invingatori care-L iubesc pe Hristos ca steaua de dimineata in inimile noastre, si sa asteptam venirea Sa pentru a ne lua la El sus, in casa Tatalui.


          5.12         7) Chemarea la ascultare

          "Cine are urechi sa auda ceea ce Duhul spune adunarilor" (2:29).

          Ca in fiecare din aceste scrisori catre adunari, exista chemarea catre urechea care aude pentru a asculta glasul Duhului. Dar exista aici o schimbare in ordinea lucrurilor fata de cele trei biserici anterioare. Acolo, chemarea la ascultare era inaintea promisiunii facute invingatorului, dar acum in Tiatira, chemarea este dupa promisiunea facuta invingatorului. Indemnul de a auzi ceea ce Duhul avea de spus nu mai este adresat intregii biserici ca mai inainte, ci el urmeaza dupa cuvantul de incurajare fata de ramasita si promisiunea facuta invingatorului. Indemnul este adresat deci invingatorilor, caci doar ei pot avea o ureche atenta pentru a primi cu adevarat si de a cerceta ceea ce Duhul avea sa spuna adunarilor. Marea masa a marturisitorilor bisericii este considerata incapabila sa se pocaiasca; i s-a dat timp pentru a se pocai, dar nu a vrut. De aceea ramasita invingatoare pusa deoparte este chemata sa asculte ceea ce Duhul are de spus in acest mesaj catre Tiatira si de asemenea catre celelalte biserici. Ca intotdeauna, aceasta este o chemare individuala de a avea o ureche deschisa la cuvintele Duhului. Fie ca urechile noastre sa fie astfel deschise in aceste zile rele, caracterizate de starea caldicica laodiceeana indiferenta fata de Hristos.



         
       
     
     
     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze