Mangaiere si incurajare
(Mangaieri pentru credinciosul aflat in doliu)
- II -
G. V. Wigram
2 Ce se invata prin incercare (fragmente)
Atunci cand credinciosul este constient de un Domn inviat si inaltat, cand are bucuria pe care o da Duhul lui Dumnezeu unui om ceresc care este un fiu al lui Dumnezeu, avand viata eterna, el isi indreapta inima si duhul sau asupra persoanei Domnului Isus Insusi, in fata unei boli sau atingerii de gheata a mortii.
Cu toate acestea, iata-ne in prezenta unui sicriu in care este depus trupul unui sfant in varsta si devotat, care s-a bucurat de dragostea Domnului, care i-a iubit pe ai Sai, dar care nu mai este. El a plecat, pentru a fi cu Domnul Isus.
Nu are Domnul dreptul de a fi impreuna cu ai Sai? Este impotriva gandurilor lui Dumnezeu daca il cheama pe acesta la El? Nu. Putem sa citam aici propriile Sale cuvinte; El a zis: "Daca M-ati fi iubit, v-ati fi bucurat ca Ma duc la Tatal; pentru ca Tatal este mai mare decat Mine". Aceste cuvinte sunt adevarate si in cazul nostru. Nu avem noi nicio dragoste pentru cei care au plecat? Ne bucuram noi sa-i stim fericiti, chiar daca aceasta ne costa anumite dificultati? Este doar propria noastra vointa, egoismul nostru, care uita de bucuria lui Dumnezeu, bucuria lui Hristos care vede sosind in prezenta Sa un suflet care ne-a parasit, si aceasta este ceea ce ne impiedica sa gandim la castigul lui.
Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. El doreste ca inima sa-si gaseasca placerea in Hristos in mijlocul greutatilor acestei vieti. Vrea sa va ganditi la El, si la bucuria pe care o are impreuna cu cei adormiti in El. Vrea ca sa invatati a avea ganduri si sentimente in acord cu sfera in care Hristos este centrul.
Ce as putea sa va spun despre fericirea celui care a plecat? Nu pot decat sa va pun o alta intrebare: Ce stiti despre fericirea de a fi impreuna cu Domnul? Daca "eul", daca egoismul a umplut inima vostra, atunci se va hrani cu ceea ce este in lume; daca sunteti plini de voi insiva, de ceea ce va place ca si de ceea ce nu va place, de castigurile ca si de pierderile voastre, nu veti profita deloc de gandul referitor la fericirea celor care sunt "absenti din trup" si "prezenti cu Domnul". Aceasta nu va satisface egoismul vostru. Ce stia talharul despre paradis? Probabil, nimic; dar el a gasit pe Unul care era diferit. Credinta lui L-a descoperit pe Domnul; ea si-a deschis inima spre sfintenie, spre incredere, incredere in Judecatorul sau, spre blandetea unui Mantuitor de care nu se va desparti niciodata: "Vei fi cu Mine". Cu El! Era suficient.
Aceasta ne conduce la masura aprecierii si cunoasterii noastre a Domnului Isus Hristos. Cei care Il cunosc, vorbesc mult despre El, se bucura la gandul de a fi impreuna cu El, caci, pentru un sfant, nimic nu valoreaza mai mult ca prezenta Domnului.
* * *
Unul din marile consecinte ale durerii si doliului este ca arunca un voal peste lucrurile prezente pentru a ne pune inainte lucrurile eterne. Suntem uimiti sa vedem cat de straine ni se par acestea, caci a sti ceea ce noi avem prin credinta in Hristos si a practica zi de zi, sunt doua lucruri total diferite. Eu stiu ca, prin credinta in Hristos, sunt al Lui pentru eternitate; Tatal Sau este acum si Tatal meu; Duhul este un Mangaietor. Prin credinta, am cerul si eternitatea. Dar, din nefericire! fiind asa de binecuvantat stiindu-le, si a actiona in consecinta, sunt doua conditii foarte diferite, cu atat mai mult cand s-a invatat si folosit un limbaj teoretic.
Atunci cand intervin durerea si doliul, lucrurile prezente dispar pentru un timp si fac loc lucrurilor eterne care devin semnificative in mintea noastra. Obiectul afectiunilor voastre a plecat in cer, pentru a fi cu Dumnezeu, cu Hristos. Aici jos, ramane un loc gol; apele racoritoare au secat; ati ramas singur, dar duhul vostru, prin har, se ridica sus la acela pe care il iubiti. Poate ca in acel moment va dati seama cat de putin Il cunoasteti pe Dumnezeul la care el a plecat, pe Mantuitorul caruia I S-a alaturat, de asemenea si starea in care el se afla acum, - cat de putin ati fost in legatura cu sursa de la care ati primit har impreuna cu incercarea.
De cate ori in astfel de momente, am inteles ca nu am trait spre gloria lui Dumnezeu si ca "iata vin sa fac voia Ta" nu a fost principiul umblarii mele! Dumnezeu imi era atunci strain; L-am neglijat si, pratic, am trait fara El. Satan profita de lipsa de cunoastrere despre noi insine pentru a ne inspira ganduri gresite fata de Dumnezeu si poate chiar cuvinte impotriva Lui, daca nu recunoastem ceea ce suntem si nu socotim incercarile noastre ca rezultat al indepartarii de El.
Este clar ca Dumnezeu este desavarsit in intelepciune, in dragoste, in putere, in bunatate; eu sunt acela, copilul Sau, care nefiind in lumina planurilor si a intelepciunii Sale, gandesc ca as putea actiona mai bine decat ar face-o El Insusi. Ceea ce El mi-a dat, este posibil ca sa-mi ia inapoi pentru a ma feri de anumite ispite, ca cea a lui Ezechia, si atunci imi dau seama ca eram mai mult preocupat cu darurile lui Dumnezeu decat de Dumnezeu Insusi. Am facut ca si Iov. Saracul Iov! Necunoasterea de sine l-a facut sa-l confunde pe Dumnezeu cu Satan si pe Satan cu Dumnezeu, si eu am cunoscut aceiasi lectie ca si el. Daca n-as fi vazut asprimea propriei mele inimii, as fi crezut ca Dumnezeu este aspru; daca as fi trait la o anumita departare de El, daca n-as fi marturist ca egoismul unei umanitati cazute m-a condus, eu, un sfant, as fi mers ca si cum un voal era intins intre Dumnezeu si mine, aici jos, aveam impresia ca cerul era de arama si ca Dumnezeu era cel care l-a facut asa. Nu ma odihneam pe bratele divine potrivit Duhului; aveam de marturisit aceasta sau de a-l lasa pe Satan sa-mi sugereze ca bratul lui Dumnezeu s-a ridicat impotriva mea. Existau doua alternative: sau eu L-am uitat pe Dumnezeu, ori Dumnezeu m-a uitat pe mine.
Dar dragostea divina care ne-a dat totul in Hristos insista ca Hristos sa fie totul pentru noi. Dragostea Sa, ca si cea a Tatalui, nu va fi satisfacuta decat atunci cand va fi, doar ea, bucuria si partea inimilor noastre. Aceste lectii ne zdrobesc pentru a permite lui Dumnezeu si lui Hristos s-a patrunda in sufletele noastre.
* * *
Se poate intampla ca inima sa va fie adusa sa treaca prin tot felul de greutati, pentru ca sa intelegeti ceea ce are ea in Hristos, pentru ca sa stiti ceea ce inseamna sa fiti in legatura cu Acela care va iubeste. Il cunosteti ca pe Acela care Se ocupa de toate problemele voastre? Gandul ca El vegheaza asupra noastra ar trebui sa ne impiedice sa fim depasiti de greutatile care apar, si sa ne faca sa strigam: Hristosul care sta pe tronul lui Dumnezeu imi apartine, mie, o saraca si slaba creatura!
Pavel a inteles ca dragostea lui Hristos era ceva personal; da, era o dragoste personala care-l facea pe Ioan sa-si plece capul pe pieptul lui Isus; era o dragostea personala care a facut-o pe acea femeie sa-I spele picioarele Domnului cu lacrimile ei, si exista inca pe acest pamant unii care inteleg puterea dragostei.
Atunci cand vom vedea esecurile sfintilor, ca ale lui Petru si Pavel, ne gandim cum omul, in starea lui cea mai buna, este atat de jos; dar ce binecuvantare de nespus de a avea de-a face cu un Dumnezeu care nu greseste niciodata!
Stiu ca atunci cand voi parasi acest pamant, Dumnezeu ma va lua la El, si din acest sarman trup El va face un trup de glorie asemanator Acelui Om inviat asezat la dreapta Sa.
Orice s-ar intampla, avem bratele eterne peste noi.
* * *
Sfintii care ne-au parasit nu se bucura inca de o binecuvantare completa, desi ei au facut un pas inainte.
Pozitia credinciosilor nu se schimba prin moarte: ei asteapta aici jos pe pamant, si ei asteapta inca, fiind prezenti impreuna cu Domnul glorios. In cazul lui Stefan, Il vedem pe Domnul primind imediat duhul slujitorului Sau; la fel este pentru toti preaiubitii adormiti in Isus. Aceasta este o mangaiere pentru inima care sufera golul care se face si care resimte ruptura pe care o lasa cei care au plecat. Este un lucru crud si umilitor pentru ca moartea pune capat tuturor aranjamentelor si destrama toate afectiunile naturale. Dar exista pe de alta parte intrega simpatie a lui Isus, atunci cand moartea se apropie de ei.
Daca Il am pe Hristos, ce importanta are ca inima mea este zdrobita? El iubeste o inima zdrobita. El are grija de noi, mai mult decat are o mama pentru copilul ei; fiecare pulsatie a inimii noastre Ii este cunoscuta. Este frumos de a vedea cum El stie sa arate ca este desavarsit de capabil de a da odihna si acea pace care intrece orice intelegere. Daca inima va este zdrobita, El o ingaduie ca sa va pregateasca mai bine pentru locul pe care vi l-a pregatit. Pentru cei care si-au gasit sprijin in dragostea lui Hristos, exista o odihna desavarsita, o pace divina pe care Satan nu o poate zdruncina. Va veti uimi incercand aceasta pace, si, in prezenta a ceea ce loveste sau nimiceste cele mai scumpe sperante ale voastre, veti fi stare sa ziceti: "Multumiri fie aduse lui Dumnezeu".
Gandul ca Domnul vine este in acelasi timp o imensa mangaiere si o adevarata putere in viata practica; daca aceasta este permanent inaintea inimilor noastre, nu vom cadea, asa cum se intampla de multe ori, datorita oboseli si greutatilor de pe drum. Hristos poate veni in aceasta noapte; se poate intampla, de asemenea, ca sa trecem prin zile de suferinta si de persecutii inainte ca El sa vina; dar, stiind ca va veni sa ne ia si ca asteptandu-L, mana Sa ne va sprijini, ca sa putem suporta incercarile care ne sunt ingaduite in timpul cand suntem in trupul smereniei noastre. Daca pot conta pe dragostea lui Hristos neincetat, as fi in stare sa pot face fata oricaror greutati. Dragostea care-L face sa vina sa ne ia si care va fi aratata atunci, ne este cunoscuta deja de astazi.
Un aspect stralucitor al dragostei Sale, este ca va veni El Insusi sa ne ia, pentru a ne duce in casa Tatalui Sau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu