Credința echipată pentru ziua cea rea - Efes. 6:10-24

                                                                        - I -

     J. N. Darby

     1     Originea luptei creștine

     Binecuvântările Bisericii ne plasează într-un fel de conflict pe care nu l-am avea fără aceste binecuvântări. Prin urmare, suntem expuși la mai mult eșec și rău. Un iudeu ar fi putut face multe lucruri care ar fi mostruoase la un creștin, și fără să aibă vreo mustrare a conștiinței. Perdeaua fiind sfâșiată, lumina strălucește, iar consecința este că lumina venită din Locul prea-sfânt nu poate tolera răul. Binecuvântat fie Dumnezeu ! avem puterea de a face față dificultăților poziției noastre ;  iar această epistolă pune în evidență resursele pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sfinți.

     Biserica este așezată "în locurile cerești în Hristos" (Efes. 2:6),  binecuvântată cu orice binecuvântare spirituală  în locurile cerești în Hristos (1:3). De aceea este spus că avem de luptat împotriva puterilor spirituale ale răutății în locurile cerești (6:12). Ne aflăm într-un conflict chiar în locul puterii ; căci cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mult avem nevoie de putere pentru a umbla aici (locurile cerești). 

     Israel, când a intrat în țară, a avut de-a face cu păcatul deznădejdii. Ce masacru teribil la Ai, datorită păcatului lui Acan (Iosua 7), iar consecințele ignorării de a cere sfat de la Domnul cu privire la bărbații din Gabaon a continuat timp de generații, înclusiv în timpul lui Saul (2 Sam. 21). În țară, unde Dumnezeu era prezent, consecințele păcatului erau proporționale.

     Un efect al privilegiilor noastre este de a ne aduce în acest conflict. În plus, dacă voi și eu avem mai multă cunoștință de cât alți creștini, va fi mai multă dezonoare și eșec la noi decât la ceilalți dacă nu umblăm potrivit luminii.

     2     Efeseni 6:10 - Tăria și sursa ei în Hristos

     "Întăriți-vă în Domnul" (Efes. 6:10). Iată locul tăriei - o tărie care nu se găsește decât în El. Oricare ar fi instrumentul pe care Lui Îi place să-l foloseacă, nu este alt obiect de credință decât Domnul Însuși. Deși nu este nimic mai binecuvântat ca slujirea Cuvântului ; dacă eu am contribuit la convertirea unui suflet, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, acest suflet se va atașa de mine, și pe bună dreptate ; lucrul acesta este de la Dumnezeu și Dumnezeu îl recunoaște (căci dacă El zdrobește ceea ce este carne, El creează ceea ce este din Duh : Dumnezeu o face - se poate abuza, dar Dumnezeu face legătura între cel care este binecuvântat și instrumentul binecuvântării) ; cu toate acestea, nu ne putem exercita credința punând-o în om, nu ne putem pune în dependență de om. Este adevărat că există această legătură, dar aceasta este pentru că sufletul este adus la Hristos. Doar aceasta este convertirea. Și aici se află tăria. Nu există tărie decât în Hristos. Eu nu aș avea deloc, nicio clipă, decât atunci când sufletul meu este în comuniune tainică cu El, și (prin El) cu Dumnezeu Tatăl. Or, puterea directă a lui Satan vizează acest aspect : să împiedice sufletele noastre să trăiască în Hristos.

     3     Îngrijorările și greutățile îndepărtează de Hristos, iar Satan se folosește de aceasta 

     Ceea ce noi numim datorii, dar pe care Dumnezeu le numește "îngrijorări", ne separă adesea de Hristos. Ele obosesc și apasă sufletul ; iar dacă sfinții nu aruncă totul asupra lui Hristos, ei se enervează cu lucruri care distrag mintea. Omul zice : "Eu nu mă bucur de Hristos" ; el nu știe cum, dar crede că aceasta este din cauza presiunii unor îngrijorări inevitabile, în timp ce în realitate, acesta este efectul și rezultatul căutării resursei sale în altă parte decât în Hristos. Sufletul se necăjește că nu L-a găsit pe Hristos în suferința sa, și lucrul acesta îl împinge spre ceva care nu este Hristos, ceva care (din punct de vedere omenesc) este destul de promițător. Și astfel el gustă din lucrurile inutile. La ceea ce ne conduce Duhul este să fim "întăriți în Domnul și în puterea tăriei Sale". El nu vorbește nimic despre îngrijorări : Satan se află în spate la toate acestea ; nu vorbește nimic despre greutăți : Satan se află în spatele greutăților, scoțându-le în evidență ca să zdruncine puterea Cuvântului în noi ; și putem fi siguri că, dacă nu suntem în comuniune, Satan va avea câștig asupra noastră, pentru că aceste îngrijorări, etc., nu au legătură cu Hristos. Tot ce trebuie să fac este pentru Hristos. El ne va face să simțim dependența noastră, dar ea nu este niciodată falsificată.

     Atunci când suntem abătuți de furtunile vieții, este întotdeauna adevărat că nu suntem în tăria lui Hristos, căci El este mai tare decât magazinul, familia sau orice altă îngrijorare. S-ar putea să fiu ocupat cu ceva ce nu ar trebui să fac ; dacă nu pot să o fac "pentru Domnul", atunci nu trebuie să o fac.  Este sigur că tăria lui Hristos ne poartă prin toate, oricare ar fi dificultățile : le vom simți, poate chiar vom geme apăsați de ele ; dar când pot să spun, ca David, "Dumnezeu este cel care mă încinge cu putere" (Ps. 18:39), vrăjmașul poate să vină împotriva mea - arcul de aramă va fi zdrobit. Domnul l-a făcut să triumfe peste tot.

     4     Puterea lui Hristos lucrează când există o slăbiciune simțită 

     În dificultăți învățăm această tărie. Și aceasta, deoarece în lucrurile mărunte, credinciosul are tendința să uite că toată dependența noastră este de a fi "întăriți în Domnul", adică de nu pierde conștiența slăbiciunii noastre. Pavel spune : "Eu am fost la voi în slăbiciune" (1 Cor. 2:3) : "din afară lupte, dinăuntru temeri" (2 Cor. 7:5). Lucrul acesta nu vrea să spună că cel sfânt poate spune : "Sunt tare" atunci când este confruntat cu dificultăți : acestea ne fac să ne sprijinim pe Hristos când suntem în dificultăți, și tăria este acolo - "pentru că puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune" (2 Cor. 12:9) (când există conștiența slăbiciunii). Întregul adevăr al acestui lucru se găsește în duhul dependenței, indiferent că vedem sau nu lumina. Pavel a spus : "Mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele" (2 Cor. 12:9) - de ce ? Pentru că ele l-au făcut să se sprijine pe Hristos. Credința în exercițiu este întărită, iar Hristos dă lumină celui care se trezește : "Lumina răsare în întuneric pentru cei drepți" (Ps. 112:4). Motivul pentru care un sfânt care a avut multă bucurie cade adesea este că acest lucru l-a îndepărtat de conștientizare prezentă a dependenței sale ; însăși bunătate Domnului l-a făcut să se bucure, dar există întotdeauna o tendință a cărnii spre cădere.

     5     Efeseni 6:11 și 6:13 - Îmbrăcați toată armura lui Dumnezeu

     5.1     Moise se roagă în timpul luptei împotriva lui Amalec

     După ce arată unde se găsește tăria creștinului, apostolul spune : "Îmbrăcați toată armura lui Dumnezeu" (6:11). Ceea ce este important este că aici este vorba despre armura lui Dumnezeu. Făra ea, nu este posibil să ne împotrivim lui Satan. Ceea ce nu este de la Dumnezeu eșuează. S-ar putea să fi fost priceput în a argumenta și confrunta un opozant cu adevărul, cu toate acestea, nu i-am făcut niciun bine și mi-am făcut mult rău mie însumi, deoarece am acționat în carne : Satan a lucrat în mine, nu Dumnezeu. Când există armura lui Dumnezeu, aceasta este prin credință și în comuniune tainică cu Dumnezeu. Cînd pierdem aceasta, pierdem toată tăria ; tot ceea ce știm va fi inutil - chiar Cuvântul lui Dumnezeu, căci el este "sabia Duhului", iar atunci este blocată. Tăria este întotdeauna efectul de a avea de-a face cu Dumnezeu într-un duh de dependență. În manifestarea acestei dependențe, pot avea un simț atât de binecuvântat al puterii Sale, încât pot triumfa asupra tuturor lucrurilor ; dar, fie în încercare fie în triumf, voi fi tare având sentimentul dependenței. Dacă mâinile lui Moise nu ar fi fost ridicate, Amalec ar fi biruit, Exod 17. Un spectator ar fi putut să fie surprins văzându-l pe Amalec biruind în anumite momente, și ar fi început să calculeze situația (avantajele sau dezavantajele modului în care erau plasați luptătorii) în care se afla Israel ; dar secretul când biruia Amalec era în faptul că mâinile lui Moise erau lăsate jos. Nu era pentru că Iosua nu era în locul binecuvântat pentru a împlini lucrarea lui Dumnezeu, ci pentru că actul de dependență față de Dumnezeu era suspendat. Dacă gândurile mele sunt preocupate cu un frate și mergând pe stradă, mergând spre el, mă îndepărtez de Dumnezeu, nu-i voi face  niciun bine, chiar dacă îi voi spune multe lucruri.

     5.2     Exemplul lui Ionatan și Saul. Simplitatea dependenței de Dumnezeu.

     Vedeți contrastul dintre Ionatan și Saul (1 Samuel 14) - dintre încrederea în Dumnezeu care depășește dificultățile, și eșecul pentru sine, cu toate resursele regalității. Ionatan s-a suit pe mâinile și pe picioarele sale, încrezându-se în Dumnezeu, și vrăjmașul a căzut înaintea lui. Saul, văzând lucrarea Domnului, necunoscând gândul Domnului, cheamă preotul. Poate că el a avut o intenție bună, dar, cu siguranță, nu simplitatea dependenței de Dumnezeu (atunci când a întrebat ce trebuie să facă) ; și a stricat totul cu acel jurământ nesăbuit. Despre Ionatan s-a spus : "Astăzi el a lucrat cu Dumnezeu" (1 Sam. 14:45). Dumnezeu era cu el, și el avea putere și libertate. Atunci când mergem în dependență de Dumnezeu, există întotdeauna libertate înaintea lui Dumnezeu. Ionatan știa ce avea de făcut, și a luat miere, pentru că el mergea în toată libertatea, căci Dumnezeu era cu el, în timp ce Saul, prin legalism, s-a pus pe sine și pe popor în robie. Dacă nu depindem de Dumnezeu, chiar lucrurile care ar trebui să fie armura noastră vor fi arme împotriva noastră, lovind pe prieteni în loc pe vrăjmași, sau rănindu-ne pe noi înșine.

     5.3     Armura este indispensabilă

     Observați că este scris : "Îmbrăcați toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului" - "Luați toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea" (6:13). Dacă aș vedea pe cineva mergând la luptă fără scut, fară coif, etc., aș spune că este nebun. În teorie, se poate să nu întâlnim acest fapt ; dar dacă trăim destul de aproape de Dumnezeu pentru a fi practic în conflict, vom avea nevoie de "toată armura ". Dacă ne rugăm fără să cercetăm Cuvântul, sau dacă citim Cuvântul fără să ne rugăm, riscăm să nu fim călăuziți. Isus a zis : "Dacă rămâneți în Mine și cuvintele Mele rămân în voi, cereți orice vreți și vi se va face" (Ioan 15:7). Fără aceasta, risc să cer un lucru nepotrivit care nu mi se va da.

     Slăbiciunea conștientă îl face pe un sfânt să nu îndrăznească să se deplaseze fără Dumnezeu. Nu pot să merg împotriva unui vrăjmaș cu Cuvântul și fără rugăciune. Dacă mă simt ca o oaie în mijlocul lupilor (Matei 11:16), trebuie să fiu conștient de slăbiciunea mea. S-ar putea ca, precum un anticar, să fiu preocupat cu teoria armurii, dar dacă nu o îmbrac, nu sunt într-o dependență reală de Dumnezeu.       

 

                                                      Lupta credinței

     Arend Remmers

     1     Natura luptei

     1.1     Aceasta nu este o luptă împotriva cărnii

     Starea de război spiritual este o parte a vieții de credință. Posesiunile și binecuvântările spirituale ale credincioșilor creștini merită să fie întreținute și, prin urmare, trebuie să fie apărate. Cu toate acestea, mulți sfinți duc un război despre care Cuvântul lui Dumnezeu nu spune nimic. Ei luptă împotriva cărnii lor, împotriva păcatului care locuiește în ei. Este de fapt conflictul unui suflet care, în realitate, nu cunoaște eliberarea spirituală și, prin urmare, este o luptă fără speranță. Ea va duce întotdeauna la cuvintele din Romani 7:24 : "Nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup de moarte?" Ceea ce-i lipsește unui astfel de suflet, este cunoștința și credința în faptul că "omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desființat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului" (Rom. 6:6). Doar credința în lucrarea ispășitoare a lui Hristos pe cruce și în învierea Sa poate să aducă, nu eliberarea de păcat ca atare, ci eliberarea de "legea păcatului", adică de puterea păcatului care se află (încă) în credincios (Rom. 8:2).  Cât de multe suflete sunt epuizate de această luptă greșit direcționată și fără speranță, în loc să se considere ca "morți față de păcat și vii față de Dumnezeu, în Hristos Isus" (Rom. 6:11) !

     1.2     Aceasta nu este o luptă împotriva oamenilor

     Mai mult, un credincios creștin nu trebuie niciodată să se lase atras să lupte alături de alți oameni. Scriptura nu susține conflictele acestei lumi, nici certurile între creștini. Războaiele poporului Israel din perioada Vechiului Testament aveau un caracter special, după cum se poate vedea în Deut. 20:4, 10. Dumnezeu a vrut să folosească poporul Său pământesc pentru a executa judecata Sa asupra popoarelor idolatre din Canaan (Gen. 15:16). Dar în timpul prezent al harului lui Dumnezeu (Fapte 20:24), suntem chemați mai degrabă să suferim decât să ne răzbunăm, și cu atât mai puțin de a ataca, indiferent cine ar fi (Matei 5:39 ; 1 Petru 2:23). Domnul nostru Se va ocupa El Însuși de cazul nostru. Ce binecuvântare să știm aceasta !

     Un singur pasaj din Noul Testament vorbește efectiv de "războaie" între creștini. În epistola sa, Iacov scrie : "De unde sunt certurile și de unde luptele între voi? Nu de acolo, din plăcerile voastre, care se războiesc în mădularele voastre?... vă luptați și vă războiți..." (4:1, 2). Cuvintele grecești folosite în aceste versete sunt luate din luptele care au loc în războaie și în arene (polemos, mache, polemeo, machomai). Or, în acest context, ele desemnează certuri grave între creștini, și sunt în totul de condamnat. Nu, noi suntem chemați la pace ! Un rob al Domnului nu trebuie să se certe (gr. machomai), ci trebuie să fie "blând față de toți" (2 Tim. 2:24). 

     Adevăratul război creștin este de un caracter total diferit. În multe epistole din Noul Testament, găsim referințe sau aluzii la necesitatea de a lupta pentru ceea ce am primit prin credința în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a descrie acest război, sunt folosite diferite cuvinte, precum și un anumit număr de verbe asemănătoare, dar ele nu semnifică întotdeauna că trebuie să ne apărăm de un vrăjmaș sau să-l atacăm.

     2     Luptă, cursă, ca un atlet

     2.1     A atinge scopul, a câștiga cursa. Pregătirea.

     Cuvântul grec cel mai des folosit (agon) pare să provină din domeniul sportiv și semnifică la origine un concurs sau o luptă pentru premii. În Evrei 12:1, este tradus prin "cursă" (alergare), iar în alte pasaje prin "luptă" (Filip. 1:30 ; 1 Tim. 6:12 ; Col. 2:1 ; 2 Tim. 4:7 ; 1 Tes. 2:2). În toate aceste situații nu este vorba de a ne împotrivi sau de a lupta cu un dușman. Este vorba mai degrabă, în fiecare pasaj, de un efort serios și necesar pentru a atinge scopul și a căștiga cursa.

     Grecii antici erau pasionați de sport - este bine cunoscut că ei au fost "inventatorii" jocurilor olimpice. Prin urmare, ceea ce încerca Pavel să-i facă să înțeleagă trebuia înțeles imediat. Să notăm că el nu-i încurajează pe creștini să facă sport, ceea ce  este o piedică astăzi pentru unii creștini tineri.

     Lecția pe care putem să o învățăm este simplă : un atlet renunță la sine însuși și exercită un autocontrol asupra oricărui aspect din viața sa pentru a atinge succesul. Folosește toate energiile sale pentru atingerea scopului pe care și l-a fixat și nu se lasă deturnat de la acesta. La fel, creștinul este chemat să ducă lupta credinței cu toate capacitățile sale și cu toată puterea sa.

     Să ținem cont de faptul că aceste ilustrații sportive nu transmit nici cea mai mică idee de competiție sau de a învinge pe frații și surorile noastre în credință, căci aceasta ar contrazice în întregime numeroasele îndemnuri ale Scripturii de a fi smeriți, a-i socoti pe ceilalți mai presus decât pe tine însuți și de a nu fi dornic de glorie deșartă, provocându-ne sau invidiindu-ne unii pe alții (Filip. 2:3 ; Gal. 5:26). Cele două lucruri de învățat din aceste ilustrații sportive sunt mai degrabă concentrarea asupra cursei sau lupta credinței, și faptul de a ne îndepărta și feri de tot ceea ce poate să ne împiedice de a-L urma într-un mod constant pe Domnul nostru Isus.

     2.2     Exemple din Cuvânt

     De ce tărie avea nevoie apostolul Pavel pentru a nu slăbi în suferințele sale pentru Hristos ! De câtă enerigie spirituală și trupească avea el nevoie pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu la necredincioși ca și la credincioși ! Precum sportivii, ar trebui să ne abținem chiar și de la lucrurile care nu sunt rele în sine, dar care pot fi un pericol pentru viața noastră spirituală și dezvoltarea ei.

     Epafra, colaboratorul lui Pavel, "se lupta întotdeauna" în rugăciunile sale pentru coloseni (Col. 4:12 ; gr. "agonizomai"). Această luptă spirituală pentru mântuirea și prosperitatea sufletelor este ceea ce ni se prezintă cel mai des atunci când Noul Testament vorbește despre "luptă". Fie ca și noi să știm ce înseamnă a lua parte la această luptă, care cere toată puterea noastră. Fie ca noi să fim păziți de a eșua în această privință prin neglijență sau automulțumire !

     În 1 Corinteni 9:24-27, Pavel ne dă o imagine vie și concretă despre această luptă spirituală pentru premiu : "Nu știți că cei care aleargă pe stadion, toți aleargă, dar unul singur primește premiul? Așa să alergați, ca să câștigați premiul! Iar orice luptător pentru premiu se înfrânează în toate; ei deci, în adevăr, ca să primească o cunună care se veștejește, dar noi, una care nu se veștejește. Eu deci alerg în felul acesta, nu ca în nesiguranță; lupt în felul acesta, nu ca lovind în aer. Ci îmi disciplinez trupul și-l țin în supunere, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu dezaprobat (sau respins)".

     2.3     Condiții pentru ca premiul să fie acordat

     Conform regulilor, premiul vizat nu este acordat decât celui care câștigă. În alergarea spirituală, este cu totul altfel, căci toți cei care aleargă bine primesc premiu. De aceea, Pavel îi încurajează pe corintenii credincioși să-și folosească întreaga lor energie pentru a-l căștiga. El ia apoi exemplul unui atlet care, chiar în timpul antrenamentului său, înainte de alergarea propriu-zisă, trebuie să renunțe la multe plăceri pe care alții și le pot permite. Chemarea care ne este făcută este următoarea : dacă astfel fac oamenii în activitățile lor pământești și chiar lumești, cu cât mai mult credincioșii ar trebui să fie caracterizați de această atitudine când este vorba să primească o cunună nepieritoare ! Pavel este un exemplu strălucitor în această privință. El a trăit și a lucrat pentru Domnul său cu o dăruire constantă pentru a menține și crește puterea sa spirituală.

     Evrei 12:1-2 ne îndeamnă : "dând la o parte orice greutate și păcatul care ne înfășoară așa de ușor, să alergăm cu răbdare în alergarea (gr. agon) care ne stă înainte, privind țintă la Isus". Multe lucruri din viață par inofensive, dar absorb timpul și energia noastră ; altele sunt cu adevărat rele și ne încurcă dacă le facem. Și unele și altele ne vor împiedica să alergăm în alergarea pentru Hristos, Domnul nostru !

     3     A lupta pentru credință

     3.1     Luptă, pentru a păstra credința curată

     Ideea de sport ca și competiție este folosită uneori pentru a ilustra lupta noastră pentru a păstra credința curată. În epistola sa, Iuda a trebuit să-i îndemne pe credincioși să "luptați (gr. ep-agozinomai) pentru credința dată sfinților odată pentru totdeauna" (Iuda 3). Aici, ideea este foarte aproape de cea a unei lupte într-o bătălie (război), căci dușmanii atacă adevărurile prețioase ale "mântuirii (noastre) comune". Același lucru este valabil pentru un alt cuvânt tradus de obicei prin "luptă" și "a lupta", cuvântul grec athlesis sau athleo (din care derivă cuvântul fr. "atlet"), care a fost împrumutat la origine din lumea sportului (Filip. 1:27 ; 4:3 ; 2 Tim. 2:5 ; Ev. 10:32).

     3.2     A lupta în războiul împotriva lui Satan

     Cu toate acestea, luptătorii la jocuri și la curse (de alergare) nu sunt singurele imagini folosite în Noul Testament. Există, de asemenea, lupta în război (gr. strateia = strategie) menționată în 2 Corinteni 10:4-5 (tradus prin "război" de JND) ; și 1 Timotei 1:18 (tradus prin "luptă" de JND). Este vorba despre lupta spirituală împotriva lui Satan, vrăjmașul lui Dumnezeu și al sufletelor noastre. El se împotrivește întotdeauna autorității Domnului nostru și Cuvântului Său. Satan a încercat să inducă în eroare primul cuplu uman în grădina Eden prin "întăriturile (sau "fortărețe") intelectuale, și "raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu" - și a reușit. Prin aceleași mijloace, el a încercat să-L facă pe Domnul Isus să nu asculte de Tatăl și Dumnezeul Său, dar fără succes. Domnul a folosit arma Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l reduce la tăcere, spunând de trei ori : "Este scris", atunci când Satan a încercat să-L deturneze de la ascultarea față de Tată și Dumnezeul Său (Matei 4:4, 7, 10). Satan a folosit o altă metodă atunci când apostolul Pavel se afla la Corint. Arma lui Pavel a fost "înrobind orice gând ascultării de Hristos" (2 Cor. 10:5).

     Satan folosește același fel de tactică pentru a încerca să-i biruiască pe creștinii din zilele noastre. Este suficient să gândim la concluziile aparent logice la care știința modernă a ajuns. Big Bang, evoluția și teologia modernă sunt bazate pe presupunerea că Dumnezeu nu există ca persoană divină activă, ceea ce nu poate fi nici dovedit nici negat, căci este vorba de o chestiune de credință. Alte efecte perverse ale teoriei evoluției se manifestă în educația opusă autorității, în propagarea relațiilor sexuale în afara căsătoriei, etc.

     3.3     Războiul defensiv

     Trebuie să înțelegem bine că sarcina noastră nu este să luptăm deschis împotriva oricărui fel de găndire care neagă existența lui Dumnezeu și necesitatea mântuirii. Cu toate acestea, avem obligația de a sta departe de aceste idei periculoase în viața noastră personală, de familie și de adunare. Acesta este războiul nostru. Deci, nu este un război agresiv, ci defensiv. În plus, să ne amintim că vrăjmașii noștri nu sunt în niciun caz persoane. Armele luptei noastre nu sunt nicidecum carnale, ci puternice prin Dumnezeu ; și lupta noastră nu este nicidecum împotriva cărnii și sângelui (2 Cor. 10:4 ; Efes. 6:12). Câți creștini s-au înșelat lăsându-se atrași în așa-zisele războaie religioase care au urmat Reformei - până astăzi în anumite părți ale lumii ! Cu siguranță, ei nu au luat seama și nu iau seama la cuvintele din 2 Corinteni 10:3-5 : "Căci, deși umblăm în carne, nu ne luptăm potrivit cărnii. Căci armele luptei noastre nu sunt firești (lit. carnale), ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și înrobind orice gând ascultării de Hristos". 

     3.4     Intervenția lui Dumnezeu în situații disperate

     În această luptă experimentăm ajutorul puternicului nostru Dumnezeu de-o manieră minunată ! Vechiul Testament ne oferă un exemplu minunat, după ce Dumnezeu l-a eliberat pe Israel de sub  puterea Egiptului. Atunci când israeliții s-au apropiat de Marea Roșie, egiptenii i-au urmărit cu o mare oștire. În această situație aparent disperată, ne-am fi putut gândi că ei trebuiau să lupte, dar nu erau în stare ; Dumnezeu le-a spus atunci prin gura lui Moise : "Nu vă temeți; stați pe loc și veți vedea salvarea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru voi; căci pe egiptenii pe care-i vedeți astăzi nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți (Ex. 14:13-14 ; 2 Cr. 20:17 ; Neemia 4:20). Vom găsi exemple similare de-a lungul întregii istorii a lui Israel din Vechiul Testament. Atunci când slujitorul lui Elisei era disperat văzând cetatea încercuită de oștirea siriană, omul lui Dumnezeu I-a cerut Domnului să-i deschidă ochii tânărului, "și iată, muntele era plin de cai și de care de foc împrejurul lui Elisei" (2 Împ. 6:17). În capitolul următor avem o altă situație : Domnul face ca oștirea sirienilor să audă "un vuiet de care, un tropot de cai și zarvă de oștire mare... și s-au ridicat și au fugit în amurg și și-au lăsat corturile lor și caii lor și măgarii lor, tabăra, cum era, și au fugit ca să-și salveze viața" (2 Împ. 7:6, 7). La cap. 19 v. 35 din aceeași carte, un înger al Domnului a ieșit și a lovit în tabăra asirienilor 185000 de soldați. Alte incidente de același fel ar putea fi, de asemenea, citate.

     3.5     A ne împotrivi - cum primim putere

     Ce învățăm din aceste exemple ? Că Dumnezeul nostru ne așază uneori în situații în care trebuie să ne împotrivim vrăjmașului sufletelor noastre. În astfel de situații simțim că nu avem puterea de a ne împotrivi sau de a lupta. Credința noastră este pusă la încercare pentru a vedea dacă cedăm în fața disperării și fricii sau dăcă suntem hotărâți să ne punem încrederea în Domnul și să ne împotrivim, în ciuda puținei puteri pe care credem că o avem. Dacă optăm pentru a doua soluție, El ne va veni în ajutor și va lua controlul lucrurilor într-un mod în care noi nu ne-am fi așteptat niciodată ! Nu întărește acest lucru credința noastră pentru a ne pune mai mult încrederea în El și în puterea Sa nemărginită ? Domnul glorificat i-a spus lui Pavel : "Harul Meu îți este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune" (2 Cor. 12:9). Iar răspunsul apostolului este : "Când sunt slab, atunci sunt puternic" (2 Cor. 12:10).

     4     Lupta împotriva puterilor spirituale ale răutății în locurile cerești

     4.1     O altă luptă, puțin cunoscută, este descrisă în Efeseni 6: 10-18. Cuvântul folosit pentru această luptă (gr. pale) nu apare decât aici. Sensul său original este "luptă", dar chiar și în greaca clasică s-a dezvoltat o conotație mai generală. În pasajul nostru, el ne trimite foarte clar la război, mai degrabă decât la atletism. În acest război, avem nevoie de mijloace de apărare și de atac foarte diferite, după cum sunt descrise în aceste versete.

     Nicio altă epistolă a Noului Testament nu prezintă poziția cerească și binecuvântările creștinului în mod individual și a Adunării lui Dumnezeu de-o manieră atât de glorioasă și detaliată ca cea adresată efesenilor. Nu doar Hristos Însuși este văzut în locurile cerești (1:20), dar și fiecare credincios individual (2:6). Acolo se află binecuvântările noastre spirituale (1:3), iar Adunarea dă o mărturie specială înaintea stăpânirilor și autorităților în locurile cerești (310). Dar printre aceste clase de îngeri, există și vrăjmași, stăpânitori ai întunericului, puterile spirituale ale răutății în locurile cerești (6:12).

     4.2     Satan caută să ne împiedice să ne bucurăm de aceste binecuvântări

     Satan și puterile sale vor să-i împiedice pe credincioși să se bucure de binecuvântările lor spirituale în locurile cerești. Cunoașterea poziției noastre de copil și de fiu al lui Dumnezeu, posesiunea vieții eterne în Hristos, locuința și bucuria Duhului Sfînt, comuniunea cu Tatăl și Fiul - toate acestea sunt binecuvântări spirituale care ne sunt date pe baza lucrării împlinite a lui Hristos. Or, Satan va încerca prin toate mijloacele de a ne priva de bucuria - nu de posesiunea, căci acest lucru este imposibil ! - acestor binecuvântări cerești și spirituale.

     El nu ne poate lua binecuvântările cerești. Ele sunt o moștenire nestricăcioasă, fără pată și care nu se veștejește, care ne este păstrată în ceruri (1 Petru 1:4). Ceea ce face Satan, este de a încerca să ne facă să ne poticnim în umblarea noastră aici jos, pentru a ne descalifica să ne mai bucurăm de binecuvântările noastre spirituale în locurile cerești. Lucrul acesta devine foarte clar atunci când studiem lista armelor spirituale, care se referă la întreaga noastră umblare practică în această lume. Dacă eșuăm în acest domeniu, nu vom putea să ne preocupăm cu lucrurile spirituale, dar va trebui să fim aduși la pocăință și la curățirea prin Duhul.

     4.3     Armura pentru a învinge

     După cum am menționat, lupta noastră nu este împotriva cărnii și sângelui, adică împotriva adversarilor sau dușmanilor umani. Pentru a fi în măsură să învingem, avem nevoie de armura completă ("panoplia"), a lui Dumnezeu alcătuită din :

     -     centura adevărului, adică adevărul doctrinal și practic în viața noastră,

     -     platoșa dreptății doctrinale și practice,

     -     picioarele încălțate cu pregătirea veștii bune a păcii,

     -     scutul credinței, 

     -     coiful mântuirii, și în final,

     -     sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.

     -     Nu putem să nu credem că al șaptelea și ultimul lucru menționat în aceste versete trebuie să facă, de asemenea, parte din această armură completă (panoplie) a lui Dumnezeu : aceasta este rugăciunea fierbinte prin Duhul.

     4.4     Situația când cineva trebuie să fugă în loc să se împotrivească

     O atenționare se impune aici. În acest pasaj, ca și în Iacov 4:7 și 1 Petru 5:9, suntem îndemnați destul de clar să ne împotrivim diavolului, marele vrăjmaș al lui Dumnezeu și al celor care Îi aparțin Lui. În alte situații, suntem îndemnați să fugim - de curvie, de idolatrie, iubire de bani (lăcomie) și de alte lucruri asemănătoare, și de poftele tinereții (1 Cor. 6:18 ; 10:14 ; 1 Tim. 6:11 ; 2 Tim. 2:22). Este vorba despre pericole pe care Satan le prezintă cărnii noastre pentru a ne supune ispitei. În practică, deseori gândim că am putea să ne împotrivim diavolului când ar trebui să fugim, și fugim când ar trebui să stăm pentru Domnul și să ne împotrivim lui.

     4.5     Arma principală : Cuvântul lui Dumnezeu

     Cuvântul lui Dumnezeu este arma noastră principală ! Ca și în cazul unei arme fizice, cunoașterea și practica mânuirii lui sunt îndispensabile. O cunoaștere aprofundată și detaliată a Sfintelor Scrieri este necesară dacă vrem să fim în măsură să luptăm "lupta cea bună" (2 Tim. 4:7). Dar este mai mult : cu cât cunoaștem mai bine Scriptura, cu atât mai mult ea va fi suficientă pentru sufletele noastre ca hrană și sursă de bucurie ! 

   

                                                       

 

                                                       Drumul credinței

     Christian Briem

     Slujirea apostolului Petru este foarte diferită de cea a apostolului Pavel. Petru a fost martor al suferințelor lui Hristos și părtaș la glorie (1 Petru 5:1). Pavel a fost un martor al gloriei (Fapte 22:14-15) și părtaș la suferințele lui Hristos (Col. 1:24 ; 3:10). Marele subiect al apostolului Pavel este locurile cerești, tema dominantă a apostolului Petru este pustia. Credința este necesară pentru a locui în locurile cerești, la fel ca pentru a merge prin pustie. Cu acest al doilea punct am dori să ne preocupăm puțin. 

     1     Păziți prin puterea lui Dumnezeu (1 Petru 1:5)

     Este îmbucurător să constatăm că Dumnezeu, în Cuvântul Său, ne arată întotdeauna mai întâi scopul glorios, înainte de a ne preocupa cu drumul care duce spre el. O simplă privire la Psalmul 84 ne învață acest lucru. Primele patru versete ale sale ne arată locașurile Domnului, apoi de la versetul 5, este vorba despre drumurile care duc acolo. În discursul Său, înainte de plecarea Sa, Domnul Isus a vorbit mai întâi despre casa Tatălui Său (Ioan 14:2) și apoi despre drumul ucenicilor în lume. Atunci când Petru a scris prima sa epistolă, Duhul lui Dumnezeu l-a condus, de asemenea, să prezinte mai întâi moștenirea care ne este păstrată în ceruri (1:4), apoi de a ne preocupa cu drumul care duce la ea - un drum plin de pericole și de încercări.

     Nu este sufucient ca moștenirea să fie păstrată pentru noi acolo sus, la adăpost de orice atingere. Și noi, de asemenea, avem nevoie să fim păziți pe drumul nostru, iar apostolul spune că aceasta se face "prin puterea lui Dumnezeu, prin credință" (1:5). Nu putem să fim păziți decât prin (sau în) puterea lui Dumnezeu. Aceasta ne arată clar cât de puternici sunt vrăjmașii noștri și cât de periculoase sunt atacurile lor împotriva noastră. Nu putem să ne păzim noi înșine, la fel cum nu am putut să ne salvăm noi înșine de puterea întunericului (Col. 1:13).

     Cât de repede am  fi greșit drumul, cât de doborâți am fi fost, într-un mod cu totul neașteptat de către vrăjmaș, dacă puterea lui Dumnezeu nu era permanent la lucru pentru a ne apăra și a ne păstra. Trebuie să fim conștienți că este unul care nu vine decât "să fure și să înjunghie și să omoare" - un hoț, un lup, care "răpește și împrăștie" (Ioan 10:10, 12). În minunata rugăciune către Tatăl Său, Domnul Isus a spus cu privire la ucenicii Săi : "Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău" (Ioan 17:12), și a cerut : "Sfinte Tată, păzește-i în Numele Tău" (17:11). Răspunsul la această rugăciune este marea constatare că suntem "păziți prin puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul de la urmă" (1 Petru 1:5). 

     2     Păziți prin credință (1 Petru 1:5)

     Aceasta siguranță dată în 1 Petru 1 conține încă un element care ne arată maniera în care Dumnezeu ne păzește : "prin credință". El ne păzește din punct de vedere moral, nu prin schimbarea împrejurărilor, ci producând schimbări în noi. Întărește credința în împrejurările dificile din viața noastră, pentru ca noi să putem sta mai aproape de El și ca să putem trece prin încercări prin tăria Sa, și să stăruim în ea. Putem întotdeauna să ne bazăm pe toată puterea lui Dumnezeu care se manifestă în susținerea credinței noastre.

     În aceste versete se vorbește mult despre credință : la v. 5 găsim lucrarea credinței, la v. 7 păstrarea credinței, și la v. 9 sfărșitul credinței. Să ne oprim puțin la primul punct pentru a reflecta mai întâi la condițiile exercițiului credinței și apoi la concluziile care trebuie trase !

     Credința beneficiază de ceea ce Dumnezeu dă ; ea se hrănește cu ceea ce Dumnezeu revelează despre Sine Însuși. Odinioară, Dumnezeu dădea din cer, zi de zi, mana poporului Său pământesc, dar israeliții trebuiau s-o adune. La fel și astăzi, credinciosul adună ceea ce Dumnezeu îi dă zi de zi pentru a-l întări. Lucrul acesta este extrem de important, căci înainte ca credința să poată lucra, trebuie ca ea să fie hrănită în noi. Dacă neglijăm să adunăm mana în fiecare zi, tăria credinței slăbește rapid. Mana pe care am mâncat-o ieri nu este suficientă pentru astăzi. Ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a revărsat cu tărie în inimile noastre în trecut, nu ne poate da tărie pentru problemele de astăzi. Desigur, aceasta este adesea ceea ce credem, dar nu este adevărat. Pasajele Scripturii pe care ne bazăm astăzi sunt poate aceleași ca ieri, dar trebuie să le lăsăm să ne vorbească din nou.

     Fără credință nu avem nimic. De asemenea, fără credință, nu este posibil să fim plăcuți lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Dacă credința nu este motorul vieții noastre, atunci acesta este lumea. Dar drumul lumii nu este drumul "pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă" (1 Petru 1:5). Dumnezeu ne păzește în vederea acestui moment minunat, dar El o face în puterea Sa "prin credință". Nu putem spune : "Voi fi mântuit, cu siguranță, voi atinge scopul. Prin urmare, modul de viață pe care îl duc aici jos nu are multă importanță". Un astfel de gând (necredincios, chiar oribil) nu se găsește nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu.

     Această atitudine abominabilă nu se răspândește ea în zilele noastre ? Un alt apostol, apostolul Pavel, a descris astfel principiul vieții creștine : "umblăm prin credință nu prin vedere" (2 Cor. 5:7).  Astăzi, aproape că pare uneori, că având în vedere comportamentul nostru practic, ar trebui să inversăm fraza : "umblăm prin vedere nu prin credință". Cu toate acestea, Dumnezeu nu va abandona niciodată intenția Sa de a ne conduce, din punct de vedere moral, pe drumul prin pustie, adică, ne conduce în așa fel încât să avem nevoie de credință pentru ca virtuțile interioare sa fie arătate prin ea. Și dacă credința noastră s-ar prăbuși, ne putem gândi la cazul autorului (Petru) epistolei noastre. Ce a spus într-o zi Mântuitorul având în vedere tăgăduirea imininentă a ucenicului Său ? "Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credința ta" (Luca 22:32). Har minunat pe care, și noi, ne putem baza! Astăzi, Domnul nostru este în cer și acolo trăiește pururea pentru a interveni pentru noi (Evrei 7:25). Vom atinge scopul, Dumnezeu ne va păzi în puterea Sa, dar aceasta se va face prin credință.

     3     Încercarea credinței noastre

     În v. 6 din capitolul nostru, apare o combinație ciudată : "În ea vă bucurați mult, deși, pentru puțin, acum, dacă trebuie, sunteți întristați prin felurite încercări (sau ispite)". Nu este aceasta o combinație ciudată și surprinzătoare ? "Vă bucurați" + "sunteți întristați" ! Dar Pavel descrie și el alergarea sa și cea a tovarășilor săi în același fel : "...ca întristați, dar întotdeauna bucurându-ne" (2 Cor. 6:10). Și ceea ce este uimitor, este că nu se vorbește de întristare într-un anumit moment și de bucurie în altul, ci de ambele în același timp. Da, trăim multe lucruri care ne întristează, și cu toate acestea, avem în adâncul inimii multe lucruri care ne bucură. În spatele lacrimilor noastre există adesea o bucurie profundă, și în spatele îngrijorărilor noastre, se află lauda lui Dumnezeu. Nu am experimentat noi acest lucru de multe ori ?

     Această epistolă descrie drumul credincioșilor prin pustie și arată  care sunt experiențele lor. Ei nu sunt văzuți ca niște ființe angelice care depășesc toate dificultățile, ci așa cum sunt ei efectiv : persoane slabe, care se înșală ușor și care sunt adesea o enigmă pentru ele însele.

     Dar când Dumnezeu ne pune la încercare, El pune limite în harul Său : "pentru puțin timp" și "dacă trebuie" (1:6). Ambele sunt în mâinile Sale. Este doar pentru un timp stabilit, pentru "zece zile" în Apoc. 2:10, și după cât consideră Dumnezeu că este necesar pentru noi. Să nu le uităm pe amândouă, preaiubiților, mai degrabă să ne încurajăm prin acest gând : bucuria va crește până când va avea ca rezultat  bucuria eternă ; întristarea, în ce o privește, nu este decât pentru puțin timp, și în cele din urma va sfârși pentru totdeauna.

     Dacă acestea sunt "feluritele ispite (sau încercări)" pe care Dumnezeu ni le impune - de ordin fizic, întelectual și spiritual - să ne amintim, de asemenea, că El este "Dumnezeul oricârui har" (1 Petru 5:10).  El nu va înlătura totdeauna poverile și dificultățile, dar are totdeauna har de care avem nevoie pentru a le face față. În zilele noastre, o încercare deosebită a credinței noastre constă în faptul că mulți dintre tovarășii noștri de călătorie abandonează drumul Scripturii de care dorim să ne ținem. Dumnezeu îngăduie acest lucru. El a îngăduit acest lucru și pentru Pavel. Dar suntem noi dintre cei care au dovedit acest lucru prin umblarea lor ?

     4     Caracterul prețios al credinței

     Atunci când aurarul pune metalul prețios în creuzet, el nu o face pentru că crede că acesta nu este aur. Nu, ci pentru că este convins că are aur înaintea lui pe care îl aruncă în creuzet, ca să fie curățit de zgura încă prezentă. Ce a ars în cuptorul lui Nebucadnețar pentru cei trei prieteni ai lui Daniel ? Funiile cu care aceștia au fost legați, astfel că ei au putut apoi să umble liberi în foc în tovărășia Unuia "ca un fiu de Dumnezeu (sau dumnezei)" (Dan. 3:25). 

     Petru vorbește apoi de aceasta în cap. 1 al epistolei sale : "pentru ca încercarea credinței voastre, mult mai prețioasă decât aurul care piere, deși încercat prin foc, să fie găsită spre laudă și glorie și onoare, la descoperirea lui Isus Hristos" (1:7). 

     În total, în epistolele sale, Petru vorbește despre șapte lucruri cărora le adaugă calificativul de "prețios (sau prețioase)". Toate cuvintele folosite în greacă pentru "prețios" sunt apropiate unele de altele și provin din aceeași familie de cuvinte. Credința este prețioasă, încercarea credinței este foarte prețioasă, sângele lui Hristos se spune că este, la fel ca și promisiunile. De două ori se vorbește despre piatră, că este prețioasă. Și, în final, se vorbește despre ceea ce, pentru noi, credincioșii, această piatră are preț, un caracter prețios (2:7), adică putem recunoaște încă de astăzi și beneficia de caracterul prețios al lui Hristos înainte ca El să vină într-un mod vizibil. Dar primul loc în seria mențiunilor este ocupat de punerea la încercare (sau probă) a credinței noastre.

     Dumnezeu, în desăvârșita Sa înțelepciune, știe totdeauna să combine cele două obiective atunci când ne pune la încercare. Pe de-o parte, El vrea să ne elibereze de obstacolele care ne împiedică să avem o cunoștință mai profundă despre Sine. Pe de altă parte, El ar vrea să întărească credința noastră și să Se glorifice în ea. O credință încercată prin foc este o credință mai puternică, căci încercările ne conduc la o apropiere mai mare de Dumnezeu, Tatăl nostru. De aceea îngăduie ca poporul Său să treacă prin diferite dificultăți. El îl folosește chiar pe diavol, ca în cazul lui Iov, sau un înger al lui Satan, ca în cazul lui Pavel, sau chiar un oarecare "Nebucadnețar", pentru a-Și atinge scopul cu noi ; acest scop, este ca noi să putem umbla mai liberi, ca aurul credinței autentice să radieze de-o manieră mai strălucitoare. 

     Din experiența noastră, nimic nu ne face mai familiarizați cu Dumnezeu decât încercările. Prin Cuvântul lui Dumnezeu învățăm să-L cunoaștem pe Dumnezeu potrivit inteligenței noastre - un har de o valoare inestimabilă. Dar intimitatea profundă cu El este mai mult o chestiune de experiență practică. Ea se obține prin punerea la încercare a credinței noastre. Când a avut nevoie Domnul de formula familiară "Ava, Tată" ? Doar în grădina Ghetsimani, atunci când, în sfânta Sa anticipare, a suferit nespus de mult de ceea ce avea să I se întâmple pe cruce.

     Pe lângă faptul că drumul încercării este întotdeauna și cel al siguranței și al păzirii, Dumnezeu găsește în el ceva foarte prețios pentru Sine, după aprecierea Sa. Autorul acestor rânduri a fost adesea mângâiat de acest gând : Dacă te încrezi în Dumnezeu în această suferință, lucrul acesta este foarte prețios pentru El. "Cât de bun ești, o Dumnezeule, că ne faci să auzim astfel de cuvinte în harul și în condescendența Ta, și să vorbești astfel inimilor noastre!".

     5     Răsplata credinței

     Dar aceasta nu este totul! Când Domnul Isus Se va arăta în glorie, Dumnezeu va face astfel ca credința pe care am arătat-o aici jos să se întoarcă spre "laudă și glorie și onoare la descoperirea lui Isus Hristos" (1 Petru 1:7). În ziua aceea, Domnul nostru "va fi glorificat în sfinții Săi și va fi privit cu uimire de toți cei care au crezut" (2 Tes. 1:10).

     Să reflectăm puțin la modul în care Domnul Isus, în ziua glorie Sale, va acționa cu unul sau cu altul din slujitorii Săi disprețuiți și subestimați aici jos, pentru a Se glorifica în ei ! Îi va arată slujitorul Său credincioșie în acest timp ? A suferit el datorită Numelui Său și a îndurat multe insulte pentru că a rămas credincios adevărului lui Dumnezeu ? El îl va prezenta și lăuda înaintea tuturor : "Bine, rob bun și credincios" ! Ce n-am da noi ca într-o zi să auzim acest "Bine!" din gura Sa ! Remarcăm că nu se va zice "care ai reușit", ci "rob credincios". Oamenii îi laudă pe cei care pot etala ceea ce ei numesc succes. Dar Hristos va răsplăti credincioșia arătată față Sine aici jos. Și dacă am "suferit cu" aici jos, vom fi, de asemenea, "glorificați cu", conform Romani 8. Cununile pe care El le va da vor fi eterne - potrivite pentru Împărăția eternă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1:11). 

     Cât de mult conferă toate acestea vieții noastre actuale o profunzime și o importanță pe care nici nu le putem evalua ! Nu există zi din viața noastră care nu-și va găsi răspunsul acolo sus. Într-un anumit sens, scriem astăzi viața noastră într-o carte. Vom auzi într-o zi cum vor fi citite părți din ea. Și totul va fi spre gloria Aceluia care ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi.

                                      ....................................................................   

 

                                                        Grădina Eden

     Christian Briem

     1     Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre grădina Eden

     Astăzi vrem să ne întoarcem privirile mult înapoi, foarte mult înapoi - la începutul istoriei umanități. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, din țărâna pământului, și a suflat în nările lui o suflare de viață. Omul a devenit astfel un suflet viu (Gen. 2:7). Apoi, Dumnezeu a făcut ceva deosebit de important. Versetele următoare din Geneza 2 ni-l relatează.

     "Și Domnul Dumnzeu a plantat o grădină în Eden, spre răsărit, și acolo a pus pe omul pe care-l întocmise. Și, din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului" (Geneza 2:8-9).

     "Eden" înseamnă "plăcere, desfătare". Era un loc de desfătare (șarm). Dumnezeu Însuși, în grija Sa iubitoare, a plantat grădina. Pe cât de plăcut era pământul - și tot ceea ce Dumnezeu a făcut erau "foarte bune" (Gen. 1:31) - grădina lui Dumnezeu le depășea pe toate. Chiar numele Eden vorbește despre o scenă de desfătare unde se găsea tot ceea ce putea servi fericirii naturale a omului care trăia în inocență. Tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat se găseau acolo. Ceea ce Dumnezeu încredințează omului, El îi dă să-l păzească. Și mai mult : înconjurat de ce este cel mai bun, omul trebuia, de asemenea, să fie pus la încercare (probă) din punct de vedere moral în această grădină. El nu ar fi avut nicio scuză în caz de eșec.

     Numele a cel puțin două râuri care sunt cunoscute astăzi sub aceste nume, arată clar că această grădină a existat cu adevărat pe acest pământ : Tigru (Hidechel) și Eufrat (Gen. 2:14). Mențiunile ulterioare ale "grădinii lui Dumnezeu" ca referință la frumusețea perfectă sunt foarte revelatoare (Gen. 13:10 ; Isaia 51:3 ; Ez. 28:13 și 31:8,9). Indicațiile despre râuri fac să presupunem că Paradisul (cuvânt persan, pentru "grădina plăcerilor") s-ar fi situat în partea superioară a Armeniei de astăzi.

     2     Ceea ce prefigurează grădina Eden

     Două lucruri au dat grădinii lui Dumnezeu caracterul ei. Pe de-o parte, ea avea doi pomi deosebiți, pomul vieții și pomul cunoștinșei binelui și răului. Pe de altă parte, din Eden ieșea un râu pentru a uda grădina. Pe cât de real și adevărat că aceste lucruri au existat în acea vreme așa cum au fost create de Dumnezeu, la fel de adevărat este că ele au și o semnificație simbolică în ce privește prefigurarea lor. Pomul vieții, pentru început, este o imagine a lui Hristos ; iar râul vorbește despre duhul lui Dumnezeu, despre izvorul dătător de viață al harului lui Dumnezeu. Lucrul acesta este confirmat atunci când ajungem la ultima pagină a Bibliei și când găsim, în descrierea cetății cerești, un râu cu apă a vieții, și pomul vieții (Apoc. 22:1,2). Astfel, de la prima pagină a Cărții Sfinte, Dumnezeu a vorbit de-o manieră profetică. Și lucrul acesta arată într-un mod impresionant că, de la început, Dumnezeu L-a avut în vedere pe Hristos și a prevăzut în El ceva mai mare și mai bun pentru om decât s-ar putea găsi în sfera naturală.

     3     Pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului

     Noi nu știm nimic altceva despre acești doi pomi decât faptul că unul se afla în mijlocul grădinii, iar cu privire la celălalt, omul nu trebuia să mănânce din el (Gen. 2:17). Putem deci să ne îndreptăm direct spre semnificația spirituală a ceea ce este descris. Omul, Adam, avea deja viața, viața naturală. Atunci de ce se mai afla acolo pomul vieții din mijlocul grădinii ? Ei bine, lucrul acesta era un indiciu sau promisiunea a ceva mai bun și mai mai mare decât orice bine cu care Dumnezeu l-a înconjurat pe Adam. Nu corespunde aceasta cu ceea ce avem în Noul Testament referitor la speranța vieții eterne pe care a promis-o Dumnezeu înainte ca să intervină păcatul, "înainte de timpurile veacurilor (lit. "eterne") (Tit 1:2) ?

     De asemenea, era acolo pomul cunoștinței binelui și răului. Faptul că omul nu trebuia să mănânce din rodul lui arată că doar Dumnezeu poate să rezolve chestiunea binelui și răului. Omul nu era competent să se ocupe cu așa ceva. Să-l atingă însemna ruină pentru el. Numai Dumnezeu cunoaște binele și răul, numai El îl poate lua pe deplin în considerare. Omul nu a putut dobândi această cunoștință decât devenind el însuși rău. 

     Acest pom a fost numit pe drept "pomul responsabilității". De fapt, în legătură cu acest pom și cu porunca de a nu mânca din el, omul a fost plasat sub o responsabilitate - responsabilitatea de a asculta de Dumnezeu, Creatorul. Omul a falimentat, a avut mai multă încredere în șarpe decât în Creatorul său. În consecință, i se interzice accesul la pomul vieții (Gen. 3:24). Putem să vedem până astăzi efectul devastator al păcatului primului om : Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor (Rom. 5:12).

     4     Doi pomi - un Hristos

     Prin urmare, cei doi pomi din grădina Eden fac referire la Domnul nostru Isus Hristos - la El care a fost altădată atârnat pe lemn. Acolo, pe cruce, El a luat locul păcătosului și a rezolvat în întregime chestiunea responsabilității omului înaintea lui Dumnezeu ; ca mort și înviat, El a devenit și pomul vieții pentru toți cei care cred în El. Acest mare adevăr este sugerat în imaginea faptului că pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului sunt menționați în mod direct unul cu celălalt, și că au fost întocmiți "împreună" ca să zicem așa.

     De fapt, la crucea lui Hristos, cei doi pomi sunt uniți. Binele și răul sunt puși în lumină într-un mod perfect. Pe de-o parte, recunoaștem acolo cât de bun este Dumnezeu, recunoaștem bunătatea Lui infinită în darul Fiului Său. Dar pe de altă parte, răul este, de asemenea, revelat pe deplin în om și în Satan. Ce a făcut omul cu Fiul lui Dumnezeu ! Dar binele în Dumnezeu a triumfat asupra răului. Întreaga chestiune a binelui și a răului a fost rezolvată odată pentru totdeauna prin moartea și învierea lui Hristos, iar Cel care a rezolvat-o a devenit pomul vieții - pentru toți cei care cred în El.

     Există ceva minunat în capitolele de început ale primei cărți a lui Moise ! Pomul și râul sunt acolo, și după cum am remarcat deja, îi vom întâlni la sfârșitul Apocalipsei. Cu ceea ce Dumnezeu începe, cu aceea El termină. El a început (în imagine) cu Hristos, și va sfârși cu Hristos. Este deosebit de plăcut să găsim deja înainte de cădere o aluzie la harul fără margini al lui Dumnezeu - gânduri care emană din inima Sa iubitoare și care își găsesc concretizarea în creștinismul autentic.

     În paradisul ceresc, nu mai este decât un singur pom, pomul vieții. Aceasta este o imagine a lui Hristos în glorie ca viață a celor răscumpărați. Celălalt pom, care reprezintă responsabilitatea, este absent (Apoc. 22:2). Cerul nu mai este scena de punere la probă (încercare) a omului. Pământul a fost, după gândurile lui Dumnezeu ; dar în cer, nimeni și nimic nu mai este pus la probă. Nu este acesta un gând îmbucurător ? Tot ceea ce amintește de responsabilitate, de disciplină, de punere la încercare și orice altceva de felul acesta nu-și mai au locul în cer. - Poziția pomului vieții - "în mijloc" - dezvăluie însă altceva : Hristos va fi în cer obiectul central pentru toți cei care Îl urmează pe Miel ; accesul (sau intrarea) la El (sau înaintea Lui) va fi deschis pentru toți cei răscumpărați, fără restricții. El va fi accesibil în întregime pentru fiecare din ai Săi, nu doar ca principiu, dar și în practică. Niciun heruvim nu va putea vreodată să înterzică accesul la El. Îl vom vedea așa cum este și ne vom delecta de El fără nicio piedică. Lucrul acesta ne duce la un alt punct important.

     5     Hristos - hrana poporului Său

     În scrisoarea către Efes, este promis învingătorului că va putea, într-o zi, să mănânce din pomul vieții care se găsește în paradisul lui Dumnezeu (Apoc. 2:7). Iar la sfârșitul cărții Apocalipsa vedem împlinirea acestei promisiuni.

     Pomul făcând douăsprezece roade, fiecare lună având rodul ei. Aceste roade ale pomului, mereu proaspăt crescute, sunt destinate, în diversitatea lor, pentru bucuria sfinților cerești. De fapt, bucuriile acestei cetăți vor fi totdeauna noi și perfecte ! Noi nu vom fi înviorați doar de râuri de desfătări și de har ("râul cu apa vieții"), ci ne vom bucura de Hristos Însuși în perfecțiunea Lui ("pomul vieții") - care este încă de acum "viața noastră" (Col. 3:4).

     Cu greu ne putem imagina astăzi plăcerea (Eden = plăcere, desfătare, n.t.) de care vom avea parte atunci, în Persoana Domnului nostru, o plăcere și o bucurie nestingherită și de-o manieră perfectă și totdeauna nouă. Aceasta va fi fericirea absolută. Cu toate acestea, noi știm deja puțin despre ceea ce vorbim. Într-adevăr, nu am cunoscut noi deja, în timpul prezent al vieții noastre pe pământ, privilegiul de a ne bucura de El ca "mană" și ca "grâul prăjit al țării" ? (Iosua 5:11,12). Dar astăzi, totul este slab și fragmentat. În acel timp, fragmentele vor face loc perfecțiunii, și vom cunoaște după cum și noi am fost cunoscuți, adică vom cunoaște în detaliu și de-o manieră absolută (1 Cor. 13:10, 12). A-L cunoaște, da, este tocmai ceea ce constituie viața eternă : "Și aceasta este viața eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). În El, Mielul, Îl vom cunoaște pe Dumnezeu, și aceasta va fi ca hrană pentru noi. Totuși, ca principiu, acest lucru este deja adevărat astăzi, după cum am remarcat. Dacă mireasa din Cântarea Cântărilor a zis deja : "... la umbra lui m-am desfătat și m-am așezat; și rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele" (Cănt. 2:3), cu cât mai mult aceasta va fi experiența noastră în cer ! 

                                            .................................................................

      

 

                                          Cartea Profetului Țefania

                                                                       - IV -

     Henri Rossier - 1916

     3.3     Restaurarea glorioasă a poporului sub domnia Împăratului lui Israel – v. 14-20

     „Saltă de  bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a  Ierusalimului! Domnul a îndepărtat judecăţile tale, a alungat pe vrăjmaşul tău‟.

     Ajunși la capătul necazului și umilinței lor, și găsind în final un loc de hrană și odihnă, fără ca să-i înspăimânte nimeni,  Ierusalimul și Israelul sunt îndemnați să scoată strigăte de bucurie și să se veselească din toată inima lor. Profetul Habacuc cunoaștea această exaltare când cânta “pe șighionot”,  și anticipa prin credință acest moment glorios ; dar de-acum această odihnă nu se mai anticipează ; turma Domnului a intrat în odihnă. Realitatea divină depășește cu mult speranța. În Psalmul 3:5 și în Psalmul 4:8, David, fugind dinaintea lui Absalom, și trecând prin cele mai crude încercări, a putut să se culce, să doarmă fără teamă și să se odihnească în pace. Ce va fi deci această odihnă, când va fi gustată în toată realitatea ei atotputernică ? La fel este și cu bucuriile noastre creștine, care au însă un caracter ceresc. Noi ne odihnim în speranță așteptând “odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”, dar această odihnă ne aparține și  vom intra în ea în înviere și în putere, dupa ce am gustat și savurat dinainte cu deplină siguranță că ea este a noastră, caci este spus : “Noi... intrăm în odihnă” (Evrei 4:3). Disciplina lui Dumnezeu față de poporul Său, pedepsele pe care a trebuit să le aplice pentru a-i face părtași sfințeniei Sale, toate acestea de-acum vor trece pentru totdeauna. “Domnul a îndepărtat judecățile tale” ; "Vrăjmașul lui Israel a fost alungat" ; Vrăjmașul : nu doar națiunile ostile, dar și pe Antihrist care a condus poporul la ruină, și pe Satan însuși, marele vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu.

     “Împăratul lui Israel, Domnul, este în mijlocul tău: nu vei mai vedea răul!‟ (v. 15).

     Acela care odinioară era ca un Judecător în mijlocul Ierualimului (v. 5) este acum în mijlocul lui ca Împăratul lui. Mai mult chiar, este în mijlocul lui ca Dumnezeul său (v. 17). Ce privilegiu! "Cum să se mai teamă Sionul, și cum ar mai putea să-i slăbească mâinile?" Acesta nu mai este Dumnezeul Sinaiului, consimțind să locuiască în Ierusalim, „în mijlocul unui popor cu buze necurate‟ (Isaia 6:5), Dumnezeul a cărui prezență trebuia să fie pentru Israel o judecată perpetuă ; nu, acest Împarat, acest Dumnezeu, este Salvatorul poporului Său.

     „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva‟ (v. 17). 

     În Țefania nu se spune, ca în alți profeți, despre lucrarea pe care El a împlinit-o și pe temelia careia binecuvântarea milenară a putut fi stabilită. Profetul nostru nu abordează acest subiect ; ci doar arată pe Domnul restabilind pe Israel, în urma unei lucrări de pocăință în inima rămășiței, numită în altă parte  „cei care trebuiau să fie mântuiți‟ (Fapte 2:47). Pentru a crea un popor nou, potrivit cu splendoarea domniei Sale, El îi ia pe săracii turmei. „El ridică din pulbere pe cel sărac, înalţă din gunoi pe cel nevoiaş, ca să-l facă să şadă cu căpeteniile şi să moştenească tronul gloriei‟ (1 Samuel 2:8). „El nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi, ci i-a aşezat pentru totdeauna chiar cu împăraţi pe tron; şi ei sunt înălţaţi‟ (Iov 36:7).

     În această poziție binecuvântată, rămășița, „tot Israelul‟ din Romani 11:26, este în comuniune deplină cu Împăratul și Salvatorul ei. „În ziua aceea se va zice Ierusalimului: Nu te teme! Sionului: Să nu-ţi slăbească mâinile! Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El Se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie‟ (v. 16-17).

     Rămășița se odihnește : Împăratul ei Se odihnește ; Rămășița se veselește din toată inima ei : Salvatorul ei Se bucură mult pentru aceasta ; Rămășița scoate strigăte de triumf : Salvatorul ei Se veselește de ea cu cântec de triumf. Ei se bucură de  triumful pe care El l-a câștigat, El Se bucură că l-a câștigat pentru ei. Aceste sentimente sunt reciproce. Nu mai este acea „bucurie de nespus și glorioasă‟ (1 Petru 1:8), ca în Habacuc (3:18) în mijlocul împrejurărilor potrivnice, ci bucuria va fi la înăltimea împrejurărilor domniei glorioase a lui Hristos. Nu mai sunt contraste, nici suferințe, nici ocară, nici necaz, ci este un echilibrul perfect stabilit între starea de inimă a celor credincioși și împrejurările în care sunt ; mai mult chiar, între sentimentele lor și sentimentele Salvatorului lor. Fericirea lor depinde în întregime de El ; El este puternic, este Salvatorul ; El se bucură pentru cei pe care i-a salvat, după ce i-a protejat atât de clar în zilele necazului lor. Aceasta este eliberarea finală : în trecut El a fost Judecător (v. 5), acum, El este Triumfător și Salvator pentru totdeauna.

     Atunci când noi ne vom odihni, Se va odihni și El. Astăzi El înca lucrează și noi lucrăm împreună cu El. Mâine Sionul va fi în odihna lui pentru totdeauna (Ps. 132:14) ; mâine, Biserica Sa, Mireasa Lui cerească, noul Ierusalim, va fi, de asemenea, în odihna Lui. El va vedea rodul muncii sufletului Său și va fi pe deplin satisfăcut (Isaia 53:11).

     Găsim aici un gând și mai prețios : „Va tăcea  în dragostea Lui‟, aceasta va fi doar partea Lui. Este odihna lui Hristos în toate rezultatele lucrării imense pe care dragostea Sa le-a întreprins. El va avea de acum înainte tot ceea ce inima Sa a dorit atât de mult, o Soție (aici Soția iudaică) câștigată cu prețul suferințelor Sale, pentru care El a sacrificat propria Sa glorie, așezat acum în centrul gloriei recâștigate de El, ca Om. „Te vor numi” zice El :  «Plăcerea Mea este în ea, și ţara ta: Măritată. Caci Domnul Îşi găseşte plăcerea în tine şi ţara ta va fi măritată. Căci cum se căsătoreşte tânărul cu o fecioară … aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine‟ (Isaia 62:4-5). „Mi-ai răpit inima, sora mea, mireaso... mai plăcută este dragostea ta decât vinul‟ (Cânt. 4:9-10). Pentru a dobândi Ierusalimul El a suferit, apoi a luptat singur împotriva tuturor națiunilor. Pentru a dobândi Biserica Sa, murind pe cruce, a triumfat singur asupra Prințului acestei lumi, a lui Satan însuși. De asemenea, preoția Lui s-a concentrat în întregime pentru curățirea Miresei Sale de-a lungul drumului, pentru a o prezenta, potrivit tuturor dorințelor inimii Sale, fără pată sau zbârcitură, sfântă și fără nici un defect, pentru a o avea pentru totdeauna!

     „Voi strânge pe cei care se întristează pentru adunările de sărbătoare, care erau din tine: dispreţul era o povară asupra lor‟ (v. 18).

     Versetul 18 descrie un caracter suplimentar al rămășiței de la Ierusalim, pe care, în v. 12, am văzut-o "smerită și întristată". Aceștia sunt cei „care se întristează pentru adunările de sărbătoare‟. În necaz, nici ei, nici rămășița iudaică fugară, nu mai aveau privilegiul unei strângeri generale a poporului. Lipsiți de Paște și de sărbătoarea corturilor, relațiile lor publice și directe cu Dumenzeu erau întrerupte. Alungată de la Ierusalim, rămășița credincioasă zicea : „Mi se zicea toată ziua: Unde este Dumnezeul tău? Îmi aminteam de acestea şi-mi vărsam sufletul în mine: cum mergeam cu mulţimea, cum înaintam împreună cu ei, cu strigăt de bucurie şi de laudă, până la casa lui Dumnezeu, o mulţime în sărbătoare‟ (Ps. 42:3-4). La Ierusalim, după o perioadă de calm relativ, ei au văzut urâciunea despre care vorbește profetul, așezată în templu și au fugit. Închinarea a încetat, jertfa necurmată a fost înlăturată (Dan. 8:11). Cu toate acestea, lipsiți de tot ceea ce în trecut fusese bucuria lor, ei erau din Ierusalim, adevărați fii ai cetății lui Dumnezeu - cum se spune aici: „care erau din tine‟ -, în contrast cu poporul lui Antihrist. Psalmul 87 ne spune: „Acesta (Hristos) şi acela (credinciosul din rămășiță) s-au născut în el‟. Dar ei au fost însemnați pe frunțile lor ca aceia „care suspină şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac în mijlocul lui‟ (Ez. 9:4). „Disprețul era o povară asupra lor‟ (v. 18) cum fusese și asupra lui Mesia (Ps. 69:19). Dar Domnul spune că îi va  aduna, în timp ce  „națiunea fără rușine‟ refuzase să se strângă pentru a se smeri înaintea lui Dumnezeu. El îi va strânge și va sta înaintea lor ca Păstor al turmei (Mica 2:12-13).

     „Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor acelora care te întristează; şi voi salva pe cea şchioapă şi voi aduna pe cea alungată; şi le voi face o laudă şi un nume în toate ţările unde au fost făcute de ruşine‟ (v. 19).

     Păstorul lui Israel intervine : necazul, risipirea, roadele necredincioșiei lor, nu vor mai fi amintite. La fel va fi cu Biserica, în prezent risipită peste tot ca o consecință a infidelității ei. Domnul o va aduna într-o clipă și o va răpi în locuințele cerești unde nu va mai fi decât o singură turmă și un singur “mare Păstor al oilor” (Evrei 13:20). Câtă compătimire, câtă dragoste, în această inimă divină și omenească în același timp! Cei neputincioși sunt obiectul grijii Sale ; El este Medicul cel mare, după cum este și Păstorul cel bun. El va salva oaia care șchiopătă, căci știe remediul pentru vindecarea ei. Va avea un refugiu pentru cea care a fost alungată, și El Însuși va fi acest refugiu : „Eu o voi aduna‟. Națiunile se aliaseră pentru a le chinui, a le umili și a le "acoperi de rușine" : "La timpul acela", spune El "vă voi aduce înapoi, da, la timpul când vă voi strânge; pentru că vă voi face un nume şi o laudă printre toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri, înaintea ochilor voştri, zice Domnul‟(v. 20). 

     Profetul Mica anunță aceleași lucruri : „Şi o voi face pe cea şchioapă o rămăşiţă, iar pe cea care a fost alungată departe, o naţiune tare. Şi Domnul va împărăţi peste ei pe muntele Sion de acum şi pentru totdeauna‟ (Mica 4:7). Acest nume, această laudă nu le va fi dată numai în țările în care au fost alungati, ci pretutindeni, printre toate popoarele pământului, faima poporului Domnului se va răspândi, cand El va “întoarce  pe captivii lor”. 

     „Vă voi strânge‟. Ce minunată perspectivă pentru noi, creștinii, ca și pentru Israel! În prezent acoperiți de rușine, care este o consecință dreaptă a infidelității noastre, risipiți din propria noastră vină, în timp ce scopul morții lui Hristos era acela de a ne strânge într-unul singur, așteptăm în umilință și, sperăm, într-o pocăință autentică, noi care am dezonorat atât de mult Numele Mântuitorului nostru! Dar iată că un strigăt ajunge la urechile noastre : ziua strangerii laolaltă se ivește! Steaua strălucitoare de dimineață (Isus venind în har) ne luminează inimile. Ea se va arăta pe cer. După ea, va răsări Soarele dreptății, care va lumina pamantul si cerul. Cum va „întoarce captivitatea‟ lui Israel, El o va “întoarce” și pe a noastră!

     Cu acest tablou minunat al comuniunii, al bucuriei, triumfului, laudei,  și odihnei glorioase definitive și eterne, se încheia cartea lui Țefania. Dacă el este martor al păcatului lui Israel, el este, de asemenea, martor și al restabilirii sale, al regenerării sale, al poziției celei noi, în care va intra un popor nou, ieșit din sânul zorilor. În această poziție nouă va intra și Biserica, atunci când sfinții vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor!

 

                                            Cartea Profetului Țefania

                                                                         - III -

     Henri Rossier - 1916

     3     Capitolul 3 : Judecata finală și restaurarea finală

 

     3.1      Domnul ca judecător în mijlocul Ierusalimului : v. 1-7

     „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare! N-a ascultat glasul, n-a primit corectarea, nu s-a încrezut în Domnul, nu s-a apropiat de Dumnezeul ei! Căpeteniile ei în mijlocul ei sunt lei care răcnesc; judecătorii ei sunt lupi de seară, care nu lasă nimic pentru dimineaţă. Profeţii ei sunt mândri, oameni înşelători. Preoţii ei profanează locaşul sfânt, încalcă legea. Domnul cel drept este în mijlocul ei; El nu face nici o nedreptate. Dimineaţă de dimineaţă scoate la lumină judecata Sa; ea nu lipseşte; dar cel nedrept nu ştie de ruşine. Am nimicit naţiuni, turnurile lor sunt pustiite; le-am pustiit străzile, încât nimeni nu trece pe ele. Cetăţile lor sunt distruse, încât nu este nici un om, nu este nici un locuitor. Am zis: Numai teme-te de Mine, primeşte corectarea; astfel locuinţa ei nu va fi nimicită, oricum aş pedepsi-o. Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.

     Profetul trece acum de la Ninive la Ierusalim, de la o capitală la alta. Ambele vor avea parte de aceeași soartă? Există totuși între ele o mare diferență : „Domnul este în mijlocul‟ celei de-a doua și nu a fost niciodată în mijlocul Ninivei. Dar vai! acest fapt agravează vinovăția cetății lui Dumnezeu! De asemenea, „vaiul‟ este rostit asupra Ierusalimului, iar în Țefania avem numai acest unic „vai‟. Pe parcursul studiilor noastre, am avut deseori ocazia de a remarca acest cuvânt din profeți. Să ne amintim numai de „Cântarea vaiurilor‟ din profetul Habacuc (2:6-20), care este în întregime adresată caldeenilor și împăratului lor, în timp ce pentru cel drept, care trăiește prin credință, nu este niciun „vai‟. Aici vedem „vaiul‟ căzând ca un trăsnet unic și neașteptat asupra mărturisirii iudaice deșarte care poartă Numele Domnului, mărturisire care este contrazisă de caracterul moral al celor care locuiesc la Ierusalim, cetate privilegiată dintre toate celelalte. Dumnezeu vrea realități. A purta Numele Lui dar a trăi ca națiunile, atrage asupra mărturisirii, fie că este ea iudaică sau creștină, o judecată fără nici un fel de rezerve. „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare!‟ Acestea au fost în toate timpurile cele trei caractere ale oamenilor care sunt despărțiți de Dumnezeu prin păcat, caractere pe care fiecare este dator să și le controleze. Dar sunt și altele care rămân doar la aprecierea lui Dumnezeu. Ierusalimul, pus în relație directă cu Dumnezeu, pentru că El locuiește în mijlocul lui, în templul Său, ce arată el privirilor Domnului care îl cerceteaza? De remarcat că în Țefania, Dumnezeu nu a părăsit încă templul Său, ca în Ezechiel. El mai locuia încă acolo, dar cum ar putea să rămână acolo dacă nu ca judecător? „Domnul cel drept este în mijlocul ei‟ (v. 5). Iar El nu vede la Ierusalim decât caractere morale  total negative: 

     1° „N-a ascultat glasul‟, când Dumnezeu i-a vorbit prin legea Sa și prin profeții Săi. De câte ori nu S-a sculat de dimineață pentru a striga: Cel care are urechi să asculte! A rămas surd la cuvântul Lui deși avea urechi cu auz foarte fin pentru a asculta ce îi spuneau națiunile.

     2° „N-a primit corectarea‟. De multe ori a fost mustrat, disciplinat, pedepsit și a rămas insensibil!

     3° „Nu s-a încrezut în Domnul‟. Și-a pus încrederea în om și s-a aruncat în brațele celor mai răi vrăjmași ai lui Dumnezeu, întorcându-I spatele Aceluia pe care trebuia să-L considere singurul său prieten. Credința, încrederea în Dumnezeu îi lipsesc cu desăvârșire.

     4° „Nu s-a apropiat de Dumnezeul ei‟, care era totuși aproape și ușor de găsit ; dar Ierusalimul, deși avea nenumărate avantaje pe care i le oferea faptul că locuința Domnului era în mijlocul ei, a preferat să se apropie de dumnezeii falși tăgăduindu-L pe Dumnezeul ei.

     Ce a mai descoperit apoi Domnul la conducătorii poporului? Remarcați că persoana împăratului nu este în discuție nici aici, cum nu a fost nici în cap. 1:8, căci Iosia a fost plăcut lui Dumnezeu și a primit promisiunile Sale (2 Cronici 34:27-28), dar în afară de Iosia, prinții, conducatori responsabili ai poporului, erau „lei care răcnesc‟: ei aveau caracterul diavolului, nu cel al lui Dumnezeu, și căutau pe cine să devoreze. Această trăsătură de caracter, subliniată de profet, va fi și mai dezvoltată în timpul de la sfârșit, când poporul îl va alege pe Antihrist ca împarat al lor. Judecătorii acționează cu toți împreună ca niște lupi de seara pentru a se ospăta cu prada noaptea, din care nu va mai rămâne nicio rămășiță până dimineață (Habacuc 1:8). Printre profeți, se găsește doar lăudăroșie și perfidie. Preoții profanează prin prezența lor templul în care locuiește Dumnezeu și, călcând legea, o adaptează după propriile lor gânduri. În zilele noastre, creștinătatea infidelă ia din ce în ce mai mult acest caracter. Conducătorii spirituali sucesc Cuvântul lui Dumnezeu, învățând necredința în El și contrazic învățătura Duhului Sfant. Prezența și cuvintele lor profanează casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Cel viu, stâlpul și temelia adevărului.

     Dar toți acești oameni nu pot evita faptul că „Domnul cel drept este în mijlocul ei‟ . El este drept și nu poate admite ca păcatul să intre în contact cu El. Dacă I-a plăcut să vină și să-Și faca locuința în mijlocul oamenilor, El nu poate renunța, cu nici un chip, la propriul Sau caracter. În v. 13, vom vedea, recunoscand ceea ce este de la El, rodul harului, această rămășiță pe care El a născut-o, dar trebuie ca lumea să afle că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt care „nu face nici o nedreptate‟ și scoate în evidență, pe măsură ce răul se manifestă, judecata care îl condamnă. Prezența Sa, în casa Sa, a avut și va avea în toate timpurile același rezultat, fie că este vorba de Israel, sau de Biserică. Atunci când este recunoscută guvernarea Lui, chiar și de-o manieră exterioară și fără a fi implicată conștiința, acest principiu se arată, iar când El va lua în mâini frâiele unei guvernării recunoscute în mod deschis, în Împărăția Sa milenară, acest principiu va rămâne același : "În fiecare dimineață îi va nimici pe cei răi din țară". Atunci când nelegiuirea poporului L-a forțat să părăsească, așa cum vedem în Ezechiel, tronul public al guvernării Sale, El poate părea că „doarme‟ și lasă răul să se desfășoare fără să-i acorde atenție. Dar să nu ne înșelăm, guvernarea Sa, chiar ascunsă, “Împărăția Lui tainică” are întotdeauna aceleași caractere. Profeții ne-au furnizat destule dovezi pentru a nu mai reveni aici asupra acestui aspect. “El nu lipsește” : Daca lumea creștină ar fi convinsă de acest adevar, nu s-ar aventura în a comite acte ambițioase, nedrepte și perfide și s-ar teme de un Dumnezeu care nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși. „Dar cel nedrept nu știe de rușine‟. Așa este calificat Iuda în cap. 2:1. A avea rușine va fi întotdeauna atitudinea unui om păcătos care Îl întâlnește pe Dumnezeu. După ce a păcătuit, lui Adam i-a fost rușine, dar s-a ascuns. Conștiința lui nefiind atinsă, chiar încerca să-L păcălească pe Dumnezeu. Cu o conștiință cu adevarat atinsă, având oroare de sine, precum Iov, și cu inima umplută de pocăință - durerea de a-L fi jignit pe Dumnezeu - căci pocăința este rodul credinței, ceea ce simpla rușine nu este. Cu toate acestea, Dumnezeu ține cont de acest prim pas, oricât de incomplet ar fi, făcut pe calea care îl conduce pe păcătos la El. Cel nedrept nu cunoaște această primă mișcare, oricât de elementară ar fi. Mai mult, cel nedrept se mândrește cu ceea ce ar trebui să-l facă să se rușineze (v. Filipeni 3:19). Nu vedem noi zi de zi că oamenii se laudă cu imoralitatea lor și cu josniciile lor, îndemnându-i pe alții să faca la fel ca ei, a le urma exemplu ?

     În versetul 6,  Dumnezeu arată cum a tratat națiunile în trecut, la fel cum a spus în cap. 1:16-17 ceea ce plănuia să le facă în viitor. El le-a nimicit. Plecând de la acest fapt, Dumnezeu adresează Ierusalimului un ultim apel : „Numai teme-te de Mine‟, îi spune El, caci temerea este începutul înțelepciunii. Îi cerea oare prea mult? „Nu ai primit corectarea‟ (v. 2), „primește corectarea‟ (v. 7) acum. El nu cere altceva. „Astfel locuința ei nu va fi nimicită‟, ca cea a națiunilor, „oricum aș pedepsi-o‟, căci această pedeapsă era deja anunțată (1:8-9, 12) și acum nu mai putea fi revocată, dar cel puțin, dacă Ierusalimul făcea măcar un pas spre Dumnezeu, atunci El nu o mai trata la fel ca pe națiuni.

     Ce s-a întamplat cu aceste apeluri, cu aceste imlporări presante, adresate până în ultimul moment acestui popor răzvrătit ? Ultimul cuvânt al acestei solicitări stăruitoare a Domnului față de Israel este acesta: „Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.

     3.2 Mânia lui Dumnezeu împotriva națiunilor este semnalul pentru eliberarea rămășiței lui Israel si a rămășiței  Ierusalimului – v. 8-13

     „«De aceea, aşteptaţi-Mă, zice Domnul, până în ziua în care Mă voi ridica pentru pradă»‟ (v. 8).

Locuitorii Ierusalimului „s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟ (v. 7), astfel că judecata lui Dumnezeu a căzut peste acești nelegiuți. Acum Dumnezeu Se îndreaptă spre națiuni. Așteptați-Mă, zice El : Eu Mă voi ridica. Ah! cum ar fi dorit ele să poată refuza să aștepte! Dar va trebui, vrând-nevrând, ca ele să asculte această somație și să-L întâlnească pe Domnul față în față. Iudeii necredincioși vor fi constrânși, ca și celelalte națiuni, să de ascultare acestui apel. Domnul le-a spus și lor : „Adunați-vă‟, cand ar fi vrut  sa-i adune în har (2:1), iar ei au refuzat, așa că vor fi cuprinși în judecata universală care va atinge tot pământul locuit.

     „Pentru că hotărârea Mea este să adun naţiunile, să strâng împărăţiile, să-Mi vărs furia asupra lor, toată mânia Mea aprinsă; pentru că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele‟ (v. 8).

     Ziua Domnului, despre care se vorbește atât de mult în profetul nostru, se va ivi : indignarea, mânia aprinsă și focul geloziei se vor vărsa peste toți, căci Dumnezeu este gelos să-Și vadă Numele dezonorat și disprețuit printre popoare (Naum 1:2). Ce se va întâmpla dupa aceea? O minune a bunătății și îndurării infinite a lui Dumnezeu! Necazul va conduce o rămășița dintre națiuni, precum și o rămășița a lui Israel în portul dorit (v. Ps. 107: 26, 30).

     „Pentru că atunci voi da popoarelor o buză curată, ca toate să cheme Numele Domnului, să-I slujească într-un gând‟ (v. 9). 

     Națiunile vor fi binecuvântate. Nu va mai fi atunci ceea ce ne este prezentat în cap. 2:11, o supunere forțată față de supremația lui Hristos - supunere care nu va implica în mod necesar credința; nu, ci va fi o supunere din inimă, supunerea unei rămășițe dintre națiuni, a "unei mari mulțimi pe care nimeni nu va putea să o numere" (Apoc. 7). Atunci limba lor întinată va fi schimbată într-o limbă curățită. Această schimbare va avea loc sub acțiunea Duhului Sfânt. La Cincizecime, limbile unui foc purificator au căzut peste ucenici, iar apostolul Petru a pus acest lucru în legătură cu cuvântul din profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură‟. În pasajul nostru avem realizarea viitoare a acestui cuvânt cu privire la națiuni, pe care Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca avand loc pentru Biserică. Prin Duhul Sfânt, care le va da o singură inimă, popoarele vor chema Numele Domnului, cu dorința unanimă de a-I sluji.

     Acum Domnul, după ce a executat judecata, pe de-o parte asupra națiunilor, iar pe de altă parte asupra iudeilor, „națiunea fără rușine‟, care va avea aceeași soartă ca toate celelalte popoare, Se întoarce spre rămășița acestui popor vinovat, care nu va mai rămâne risipită:

     „De dincolo de râurile din Cuş Îmi vor aduce un dar de mâncare cei care se roagă Mie, fiica celor risipiţi ai Mei‟ (v. 10).

     Acest pasaj nu se refera numai la rămășița lui Iuda, ci la ansamblul rămășiței lui Israel care revine în țara promisă. Atunci când Duhul lui Dumnezeu va acționa în inima națiunilor, „fiica celor risipiți‟ din Israel (nu cei risipiți, ci ceea ce se va naște din ei prin credință) va reveni la Domnul cu rugăciune și va aduce rămășița ca dar în cetatea Marelui Împărat. Ei se vor întoarce „de dincolo de râurile din Cuş‟, adică de dincolo de Nil și de Eufrat, căci exista un Cuș, (sau Etiopia) african și un Cuș asiatic (v. Isaia 66:18-21).

     Din Isaia 18 aflăm că înainte de acest moment, națiunea, cea care este numită aici „națiunea fără rușine‟ (și nu rămășița) va fi adusă în țara ei de o putere maritimă de „dincolo de râurile din Cuș‟ (18:1). Această întoarcere a iudeilor, a națiunii necredincioase, care vor intra în Palestina cu ajutorul națiunilor, nu va aduce nici un rod pentru Dumnezeu. Ei nu vor veni în rugăciune, sub acțiunea Duhului Sfânt, ci vor crede că vor intra în  drepturile lor naționale, iar rezultatul va fi că, după un anumit timp, ei îl vor alege pe Antihrist, ca împărat al lor. Efortul actual al Sionismului pentru strângerea lui Israel nu va avea decat acest rezultat, iar Dumnezeu "va rămâne liniștit" (18:1) față de acest efort de a reconstitui unitatea națiunii fără El (*). Numai după aceea "darul poporului" (18:7) va fi plăcut Domnului oștirilor pe Muntele Sionului. Când aceasta unitate după gândul lui Dumnezeu va fi reconstituită, scena reintegrării va avea un cu totul alt caracter. Cei scăpați din Israel vor anunța printre națiuni arătarea gloriei lui Hristos în Sion. Atunci, spune profetul, „vor aduce pe toţi fraţii voştri din toate naţiunile, ca un dar de mâncare pentru Domnul, pe cai şi în care şi în căruţe acoperite şi pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim, zice Domnul, cum aduc fiii lui Israel un dar de mâncare în vas curat în casa Domnului‟ (Isaia 66:20). 

     (*)   În momentul când scriem aceste rânduri (notă la prima ediție, 1916), propunerea de a reconstitui în Palestina o republică iudaică, sub auspiciile Statelor Unite, se răspândește cu putere. Ambasadorul (evreu) al Statelor Unite la Constantinopol pare să obțină autorizația Sultanului. O întrunire sionistă colosală de la Boston a declarat: „Am ajuns la momentul psihologic în care trebuie să deținem Palestina pentru a întemeia acolo noua împărăție a lui David‟ (n.ed.). 

     „În ziua aceea nu te vei ruşina de toate faptele tale, cu care ai păcătuit împotriva Mea. Pentru că atunci voi îndepărta din mijlocul tău pe cei care se veselesc de mândria ta şi nu te vei mai îngâmfa datorită muntelui Meu celui sfânt‟ (v. 11). 

     În acel timp, când rămășița va fi adusă la Ierusalim, această cetate în care locuiesc nelegiuirea și mândria, afișându-se fără rușine (v. 1:1: 3:5), unde vrăjmașul lui Hristos își va așeza tronul, nu se va rușina de toate faptele ei rele, caci Domnul îi va îndeparta din mijlocul ei pe cei mândri și pe aceia care se făleau cu numele muntelui Său sfânt pentru a-și alimenta propriul lor orgoliu.

     „Şi voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi sărac, şi îşi vor pune încrederea în Numele Domnului‟ (v. 12).

     Acesta va fi caracterul rămășiței din Iuda la Ierusalim. Versetul 10 ne-a descris revenirea în țară a întregii rămășițe, dar, după cum am arătat în altă parte, există o diferență importantă între rămășița lui Iuda și rămășița lui Israel. Prima, vinovată de uciderea lui Mesia, va trece prin necazul cel mare, a doua, pedepsită și curățită pe parcursul călătoriei de întoarcere, cum a fost altădată în pustie, poporul ieșit din Egipt, nu va intra decât „după glorie‟. Prima, va rămâne o mică parte la Ierusalim pentru a suferi aici, sub Antihrist, persecuția și martiriul, și va fugi în mare parte dincolo de hotarele lui Israel dinaintea persecuției fără precedent care poartă numele de „necazul lui Iacov‟. Din acest exil, în timpul căruia va fi “pusă la adăpost”, se va întoarce, ca cei "scăpați" odinioară din Babilon, pentru a-L primi pe Mesia. Atunci, o parte din această rămășiță a casei lui Iuda, “vor paște pe țărmurile Filistiei și se vor culca în casele părăsite ale Ascalonului‟ (2:7). Aceasta va fi prima etapă a restabilirii lor. A doua va avea loc atunci când ansamblul rămășiței va fi adusă de catre națiuni ca un dar de mancare Domnului (3:10) ; a treia, scopul fiind atins pentru totdeauna, când rămășița „va paște și se va culca‟, bucurându-se de o odihna definitivă (v. 13). Același viitor, dar mult mai strălucit, așteapta Biserica, căci ea va avea parte de odihna cerească.

     Atunci se va realiza pentru popor ceea ce spun Zaharia 10:5 și Mica 5:5 ; atunci și rămășița întristată și smerită, rămasă la Ierusalim, se va încrede în Numele Domnului. Atunci, în final, când picioarele lui Hristos vor sta din nou pe Muntele Măslinilor, poporul apostat va fi îndepărtat din Ierusalim și va fugi pentru a cădea sub loviturile răzbunării divine, iar rămășița smerită, rămasă în cetate, Îl va aclama în final pe Împăratul ei, atât de mult așteptat (Zaharia 14:3-5).

     „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta‟ (v. 13).

     Avem aici o descriere frumoasă a stării morale a rămășiței. Este, ca să spunem așa, caracterul ei negativ, după caracterul pozitiv descris în v. 12. Acolo, ea este întristată, smerită, și se încrede în Numele Domnului ; aici, durere și umilință, uniți prin credința în Numele lui Hristos, pe care Îl vor vedea arătându-Se în gloria Sa, ca Salvatorul lor, vor fi uniți prin lipsa păcatului în purtarea lor, în adevăr și sinceritate : contrat absolut cu ceea ce se va vedea la vrăjmașii lor (Ps. 102:2). Atunci vor paște și se vor odihni fără să îi înspăimânte cineva. Aceasta nu va mai fi o odihnă parțială, ca cea a rămășiței lui Iuda (2:7), ci o odihnă generală a rămășiței. Vrăjmașii lor fiind nimiciți, orice motiv de teamă va fi dispărut și nimeni nu va mai veni de acum înainte să îi înspăimânte. 

     Să remarcăm, că toate aceste binecuvântări, sunt după nimicirea națiunilor și a poporului iudeu apostat. Intrăm în binecuvântările Împărăției milenare. Domnul dă în sfârșit poporului Său hrană, odihnă și siguranță, sub conducerea Marelui Păstor al lui Israel. Aceleași haruri le întâlnim și în Psalmul 23, dar în vederea traversării pustiei, pentru a trece prin valea umbrei morții și în fața persecuțiilor vrăjmașilor. În acest psalm frumos, credința realizează dinainte aceste binecuvântări, în mijlocul nenumăratelor dificultăți, dupa cum vedem și în finalul profetului Habacuc. În Țefania, credința este în sfârșit răsplătită și schimbată în vedere. Pentru turmă începe domnia pacii. Îi este dată pâinea ; nu mai are înaintea ei poporul arogant ; Ierusalimul este o locuință liniștită, un cort care nu va mai fi mutat. Rămășița Îl vede pe Împărat în toată frumusețea Lui! (Isaia 33:16, 19-20).