Translate

luni, 25 martie 2024

 


                                                       Drumul credinței


     Christian Briem


     Slujirea apostolului Petru este foarte diferită de cea a apostolului Pavel. Petru a fost martor al suferințelor lui Hristos și părtaș la glorie (1 Petru 5:1). Pavel a fost un martor al gloriei (Fapte 22:14-15) și părtaș la suferințele lui Hristos (Col. 1:24 ; 3:10). Marele subiect al apostolului Pavel este locurile cerești, tema dominantă a apostolului Petru este pustia. Credința este necesară pentru a locui în locurile cerești, la fel ca pentru a merge prin pustie. Cu acest al doilea punct am dori să ne preocupăm puțin. 


     1     Păziți prin puterea lui Dumnezeu (1 Petru 1:5)

     Este îmbucurător să constatăm că Dumnezeu, în Cuvântul Său, ne arată întotdeauna mai întâi scopul glorios, înainte de a ne preocupa cu drumul care duce spre el. O simplă privire la Psalmul 84 ne învață acest lucru. Primele patru versete ale sale ne arată locașurile Domnului, apoi de la versetul 5, este vorba despre drumurile care duc acolo. În discursul Său, înainte de plecarea Sa, Domnul Isus a vorbit mai întâi despre casa Tatălui Său (Ioan 14:2) și apoi despre drumul ucenicilor în lume. Atunci când Petru a scris prima sa epistolă, Duhul lui Dumnezeu l-a condus, de asemenea, să prezinte mai întâi moștenirea care ne este păstrată în ceruri (1:4), apoi de a ne preocupa cu drumul care duce la ea - un drum plin de pericole și de încercări.
     Nu este sufucient ca moștenirea să fie păstrată pentru noi acolo sus, la adăpost de orice atingere. Și noi, de asemenea, avem nevoie să fim păziți pe drumul nostru, iar apostolul spune că aceasta se face "prin puterea lui Dumnezeu, prin credință" (1:5). Nu putem să fim păziți decât prin (sau în) puterea lui Dumnezeu. Aceasta ne arată clar cât de puternici sunt vrăjmașii noștri și cât de periculoase sunt atacurile lor împotriva noastră. Nu putem să ne păzim noi înșine, la fel cum nu am putut să ne salvăm noi înșine de puterea întunericului (Col. 1:13).
     Cât de repede am  fi greșit drumul, cât de doborâți am fi fost, într-un mod cu totul neașteptat de către vrăjmaș, dacă puterea lui Dumnezeu nu era permanent la lucru pentru a ne apăra și a ne păstra. Trebuie să fim conștienți că este unul care nu vine decât "să fure și să înjunghie și să omoare" - un hoț, un lup, care "răpește și împrăștie" (Ioan 10:10, 12). În minunata rugăciune către Tatăl Său, Domnul Isus a spus cu privire la ucenicii Săi : "Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău" (Ioan 17:12), și a cerut : "Sfinte Tată, păzește-i în Numele Tău" (17:11). Răspunsul la această rugăciune este marea constatare că suntem "păziți prin puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul de la urmă" (1 Petru 1:5). 


     2     Păziți prin credință (1 Petru 1:5)

     Aceasta siguranță dată în 1 Petru 1 conține încă un element care ne arată maniera în care Dumnezeu ne păzește : "prin credință". El ne păzește din punct de vedere moral, nu prin schimbarea împrejurărilor, ci producând schimbări în noi. Întărește credința în împrejurările dificile din viața noastră, pentru ca noi să putem sta mai aproape de El și ca să putem trece prin încercări prin tăria Sa, și să stăruim în ea. Putem întotdeauna să ne bazăm pe toată puterea lui Dumnezeu care se manifestă în susținerea credinței noastre.
     În aceste versete se vorbește mult despre credință : la v. 5 găsim lucrarea credinței, la v. 7 păstrarea credinței, și la v. 9 sfărșitul credinței. Să ne oprim puțin la primul punct pentru a reflecta mai întâi la condițiile exercițiului credinței și apoi la concluziile care trebuie trase !
     Credința beneficiază de ceea ce Dumnezeu dă ; ea se hrănește cu ceea ce Dumnezeu revelează despre Sine Însuși. Odinioară, Dumnezeu dădea din cer, zi de zi, mana poporului Său pământesc, dar israeliții trebuiau s-o adune. La fel și astăzi, credinciosul adună ceea ce Dumnezeu îi dă zi de zi pentru a-l întări. Lucrul acesta este extrem de important, căci înainte ca credința să poată lucra, trebuie ca ea să fie hrănită în noi. Dacă neglijăm să adunăm mana în fiecare zi, tăria credinței slăbește rapid. Mana pe care am mâncat-o ieri nu este suficientă pentru astăzi. Ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a revărsat cu tărie în inimile noastre în trecut, nu ne poate da tărie pentru problemele de astăzi. Desigur, aceasta este adesea ceea ce credem, dar nu este adevărat. Pasajele Scripturii pe care ne bazăm astăzi sunt poate aceleași ca ieri, dar trebuie să le lăsăm să ne vorbească din nou.
     Fără credință nu avem nimic. De asemenea, fără credință, nu este posibil să fim plăcuți lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Dacă credința nu este motorul vieții noastre, atunci acesta este lumea. Dar drumul lumii nu este drumul "pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă" (1 Petru 1:5). Dumnezeu ne păzește în vederea acestui moment minunat, dar El o face în puterea Sa "prin credință". Nu putem spune : "Voi fi mântuit, cu siguranță, voi atinge scopul. Prin urmare, modul de viață pe care îl duc aici jos nu are multă importanță". Un astfel de gând (necredincios, chiar oribil) nu se găsește nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu.
     Această atitudine abominabilă nu se răspândește ea în zilele noastre ? Un alt apostol, apostolul Pavel, a descris astfel principiul vieții creștine : "umblăm prin credință nu prin vedere" (2 Cor. 5:7).  Astăzi, aproape că pare uneori, că având în vedere comportamentul nostru practic, ar trebui să inversăm fraza : "umblăm prin vedere nu prin credință". Cu toate acestea, Dumnezeu nu va abandona niciodată intenția Sa de a ne conduce, din punct de vedere moral, pe drumul prin pustie, adică, ne conduce în așa fel încât să avem nevoie de credință pentru ca virtuțile interioare sa fie arătate prin ea. Și dacă credința noastră s-ar prăbuși, ne putem gândi la cazul autorului (Petru) epistolei noastre. Ce a spus într-o zi Mântuitorul având în vedere tăgăduirea imininentă a ucenicului Său ? "Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credința ta" (Luca 22:32). Har minunat pe care, și noi, ne putem baza! Astăzi, Domnul nostru este în cer și acolo trăiește pururea pentru a interveni pentru noi (Evrei 7:25). Vom atinge scopul, Dumnezeu ne va păzi în puterea Sa, dar aceasta se va face prin credință.


     3     Încercarea credinței noastre

     În v. 6 din capitolul nostru, apare o combinație ciudată : "În ea vă bucurați mult, deși, pentru puțin, acum, dacă trebuie, sunteți întristați prin felurite încercări (sau ispite)". Nu este aceasta o combinație ciudată și surprinzătoare ? "Vă bucurați" + "sunteți întristați" ! Dar Pavel descrie și el alergarea sa și cea a tovarășilor săi în același fel : "...ca întristați, dar întotdeauna bucurându-ne" (2 Cor. 6:10). Și ceea ce este uimitor, este că nu se vorbește de întristare într-un anumit moment și de bucurie în altul, ci de ambele în același timp. Da, trăim multe lucruri care ne întristează, și cu toate acestea, avem în adâncul inimii multe lucruri care ne bucură. În spatele lacrimilor noastre există adesea o bucurie profundă, și în spatele îngrijorărilor noastre, se află lauda lui Dumnezeu. Nu am experimentat noi acest lucru de multe ori ?
     Această epistolă descrie drumul credincioșilor prin pustie și arată  care sunt experiențele lor. Ei nu sunt văzuți ca niște ființe angelice care depășesc toate dificultățile, ci așa cum sunt ei efectiv : persoane slabe, care se înșală ușor și care sunt adesea o enigmă pentru ele însele.
     Dar când Dumnezeu ne pune la încercare, El pune limite în harul Său : "pentru puțin timp" și "dacă trebuie" (1:6). Ambele sunt în mâinile Sale. Este doar pentru un timp stabilit, pentru "zece zile" în Apoc. 2:10, și după cât consideră Dumnezeu că este necesar pentru noi. Să nu le uităm pe amândouă, preaiubiților, mai degrabă să ne încurajăm prin acest gând : bucuria va crește până când va avea ca rezultat  bucuria eternă ; întristarea, în ce o privește, nu este decât pentru puțin timp, și în cele din urma va sfârși pentru totdeauna.
     Dacă acestea sunt "feluritele ispite (sau încercări)" pe care Dumnezeu ni le impune - de ordin fizic, întelectual și spiritual - să ne amintim, de asemenea, că El este "Dumnezeul oricârui har" (1 Petru 5:10).  El nu va înlătura totdeauna poverile și dificultățile, dar are totdeauna har de care avem nevoie pentru a le face față. În zilele noastre, o încercare deosebită a credinței noastre constă în faptul că mulți dintre tovarășii noștri de călătorie abandonează drumul Scripturii de care dorim să ne ținem. Dumnezeu îngăduie acest lucru. El a îngăduit acest lucru și pentru Pavel. Dar suntem noi dintre cei care au dovedit acest lucru prin umblarea lor ?


     4     Caracterul prețios al credinței

     Atunci când aurarul pune metalul prețios în creuzet, el nu o face pentru că crede că acesta nu este aur. Nu, ci pentru că este convins că are aur înaintea lui pe care îl aruncă în creuzet, ca să fie curățit de zgura încă prezentă. Ce a ars în cuptorul lui Nebucadnețar pentru cei trei prieteni ai lui Daniel ? Funiile cu care aceștia au fost legați, astfel că ei au putut apoi să umble liberi în foc în tovărășia Unuia "ca un fiu de Dumnezeu (sau dumnezei)" (Dan. 3:25). 
     Petru vorbește apoi de aceasta în cap. 1 al epistolei sale : "pentru ca încercarea credinței voastre, mult mai prețioasă decât aurul care piere, deși încercat prin foc, să fie găsită spre laudă și glorie și onoare, la descoperirea lui Isus Hristos" (1:7). 
     În total, în epistolele sale, Petru vorbește despre șapte lucruri cărora le adaugă calificativul de "prețios (sau prețioase)". Toate cuvintele folosite în greacă pentru "prețios" sunt apropiate unele de altele și provin din aceeași familie de cuvinte. Credința este prețioasă, încercarea credinței este foarte prețioasă, sângele lui Hristos se spune că este, la fel ca și promisiunile. De două ori se vorbește despre piatră, că este prețioasă. Și, în final, se vorbește despre ceea ce, pentru noi, credincioșii, această piatră are preț, un caracter prețios (2:7), adică putem recunoaște încă de astăzi și beneficia de caracterul prețios al lui Hristos înainte ca El să vină într-un mod vizibil. Dar primul loc în seria mențiunilor este ocupat de punerea la încercare (sau probă) a credinței noastre.
     Dumnezeu, în desăvârșita Sa înțelepciune, știe totdeauna să combine cele două obiective atunci când ne pune la încercare. Pe de-o parte, El vrea să ne elibereze de obstacolele care ne împiedică să avem o cunoștință mai profundă despre Sine. Pe de altă parte, El ar vrea să întărească credința noastră și să Se glorifice în ea. O credință încercată prin foc este o credință mai puternică, căci încercările ne conduc la o apropiere mai mare de Dumnezeu, Tatăl nostru. De aceea îngăduie ca poporul Său să treacă prin diferite dificultăți. El îl folosește chiar pe diavol, ca în cazul lui Iov, sau un înger al lui Satan, ca în cazul lui Pavel, sau chiar un oarecare "Nebucadnețar", pentru a-Și atinge scopul cu noi ; acest scop, este ca noi să putem umbla mai liberi, ca aurul credinței autentice să radieze de-o manieră mai strălucitoare. 
     Din experiența noastră, nimic nu ne face mai familiarizați cu Dumnezeu decât încercările. Prin Cuvântul lui Dumnezeu învățăm să-L cunoaștem pe Dumnezeu potrivit inteligenței noastre - un har de o valoare inestimabilă. Dar intimitatea profundă cu El este mai mult o chestiune de experiență practică. Ea se obține prin punerea la încercare a credinței noastre. Când a avut nevoie Domnul de formula familiară "Ava, Tată" ? Doar în grădina Ghetsimani, atunci când, în sfânta Sa anticipare, a suferit nespus de mult de ceea ce avea să I se întâmple pe cruce.
     Pe lângă faptul că drumul încercării este întotdeauna și cel al siguranței și al păzirii, Dumnezeu găsește în el ceva foarte prețios pentru Sine, după aprecierea Sa. Autorul acestor rânduri a fost adesea mângâiat de acest gând : Dacă te încrezi în Dumnezeu în această suferință, lucrul acesta este foarte prețios pentru El. "Cât de bun ești, o Dumnezeule, că ne faci să auzim astfel de cuvinte în harul și în condescendența Ta, și să vorbești astfel inimilor noastre!".


     5     Răsplata credinței

     Dar aceasta nu este totul! Când Domnul Isus Se va arăta în glorie, Dumnezeu va face astfel ca credința pe care am arătat-o aici jos să se întoarcă spre "laudă și glorie și onoare la descoperirea lui Isus Hristos" (1 Petru 1:7). În ziua aceea, Domnul nostru "va fi glorificat în sfinții Săi și va fi privit cu uimire de toți cei care au crezut" (2 Tes. 1:10).
     Să reflectăm puțin la modul în care Domnul Isus, în ziua glorie Sale, va acționa cu unul sau cu altul din slujitorii Săi disprețuiți și subestimați aici jos, pentru a Se glorifica în ei ! Îi va arată slujitorul Său credincioșie în acest timp ? A suferit el datorită Numelui Său și a îndurat multe insulte pentru că a rămas credincios adevărului lui Dumnezeu ? El îl va prezenta și lăuda înaintea tuturor : "Bine, rob bun și credincios" ! Ce n-am da noi ca într-o zi să auzim acest "Bine!" din gura Sa ! Remarcăm că nu se va zice "care ai reușit", ci "rob credincios". Oamenii îi laudă pe cei care pot etala ceea ce ei numesc succes. Dar Hristos va răsplăti credincioșia arătată față Sine aici jos. Și dacă am "suferit cu" aici jos, vom fi, de asemenea, "glorificați cu", conform Romani 8. Cununile pe care El le va da vor fi eterne - potrivite pentru Împărăția eternă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1:11). 
     Cât de mult conferă toate acestea vieții noastre actuale o profunzime și o importanță pe care nici nu le putem evalua ! Nu există zi din viața noastră care nu-și va găsi răspunsul acolo sus. Într-un anumit sens, scriem astăzi viața noastră într-o carte. Vom auzi într-o zi cum vor fi citite părți din ea. Și totul va fi spre gloria Aceluia care ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi.

                                      ....................................................................   

marți, 19 martie 2024

 


                                                        Grădina Eden


     Christian Briem


     1     Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre grădina Eden

     Astăzi vrem să ne întoarcem privirile mult înapoi, foarte mult înapoi - la începutul istoriei umanități. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, din țărâna pământului, și a suflat în nările lui o suflare de viață. Omul a devenit astfel un suflet viu (Gen. 2:7). Apoi, Dumnezeu a făcut ceva deosebit de important. Versetele următoare din Geneza 2 ni-l relatează.

     "Și Domnul Dumnzeu a plantat o grădină în Eden, spre răsărit, și acolo a pus pe omul pe care-l întocmise. Și, din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului" (Geneza 2:8-9).

     "Eden" înseamnă "plăcere, desfătare". Era un loc de desfătare (șarm). Dumnezeu Însuși, în grija Sa iubitoare, a plantat grădina. Pe cât de plăcut era pământul - și tot ceea ce Dumnezeu a făcut erau "foarte bune" (Gen. 1:31) - grădina lui Dumnezeu le depășea pe toate. Chiar numele Eden vorbește despre o scenă de desfătare unde se găsea tot ceea ce putea servi fericirii naturale a omului care trăia în inocență. Tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat se găseau acolo. Ceea ce Dumnezeu încredințează omului, El îi dă să-l păzească. Și mai mult : înconjurat de ce este cel mai bun, omul trebuia, de asemenea, să fie pus la încercare (probă) din punct de vedere moral în această grădină. El nu ar fi avut nicio scuză în caz de eșec.
     Numele a cel puțin două râuri care sunt cunoscute astăzi sub aceste nume, arată clar că această grădină a existat cu adevărat pe acest pământ : Tigru (Hidechel) și Eufrat (Gen. 2:14). Mențiunile ulterioare ale "grădinii lui Dumnezeu" ca referință la frumusețea perfectă sunt foarte revelatoare (Gen. 13:10 ; Isaia 51:3 ; Ez. 28:13 și 31:8,9). Indicațiile despre râuri fac să presupunem că Paradisul (cuvânt persan, pentru "grădina plăcerilor") s-ar fi situat în partea superioară a Armeniei de astăzi.


     2     Ceea ce prefigurează grădina Eden

     Două lucruri au dat grădinii lui Dumnezeu caracterul ei. Pe de-o parte, ea avea doi pomi deosebiți, pomul vieții și pomul cunoștinșei binelui și răului. Pe de altă parte, din Eden ieșea un râu pentru a uda grădina. Pe cât de real și adevărat că aceste lucruri au existat în acea vreme așa cum au fost create de Dumnezeu, la fel de adevărat este că ele au și o semnificație simbolică în ce privește prefigurarea lor. Pomul vieții, pentru început, este o imagine a lui Hristos ; iar râul vorbește despre duhul lui Dumnezeu, despre izvorul dătător de viață al harului lui Dumnezeu. Lucrul acesta este confirmat atunci când ajungem la ultima pagină a Bibliei și când găsim, în descrierea cetății cerești, un râu cu apă a vieții, și pomul vieții (Apoc. 22:1,2). Astfel, de la prima pagină a Cărții Sfinte, Dumnezeu a vorbit de-o manieră profetică. Și lucrul acesta arată într-un mod impresionant că, de la început, Dumnezeu L-a avut în vedere pe Hristos și a prevăzut în El ceva mai mare și mai bun pentru om decât s-ar putea găsi în sfera naturală.


     3     Pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului

     Noi nu știm nimic altceva despre acești doi pomi decât faptul că unul se afla în mijlocul grădinii, iar cu privire la celălalt, omul nu trebuia să mănânce din el (Gen. 2:17). Putem deci să ne îndreptăm direct spre semnificația spirituală a ceea ce este descris. Omul, Adam, avea deja viața, viața naturală. Atunci de ce se mai afla acolo pomul vieții din mijlocul grădinii ? Ei bine, lucrul acesta era un indiciu sau promisiunea a ceva mai bun și mai mai mare decât orice bine cu care Dumnezeu l-a înconjurat pe Adam. Nu corespunde aceasta cu ceea ce avem în Noul Testament referitor la speranța vieții eterne pe care a promis-o Dumnezeu înainte ca să intervină păcatul, "înainte de timpurile veacurilor (lit. "eterne") (Tit 1:2) ?
     De asemenea, era acolo pomul cunoștinței binelui și răului. Faptul că omul nu trebuia să mănânce din rodul lui arată că doar Dumnezeu poate să rezolve chestiunea binelui și răului. Omul nu era competent să se ocupe cu așa ceva. Să-l atingă însemna ruină pentru el. Numai Dumnezeu cunoaște binele și răul, numai El îl poate lua pe deplin în considerare. Omul nu a putut dobândi această cunoștință decât devenind el însuși rău. 
     Acest pom a fost numit pe drept "pomul responsabilității". De fapt, în legătură cu acest pom și cu porunca de a nu mânca din el, omul a fost plasat sub o responsabilitate - responsabilitatea de a asculta de Dumnezeu, Creatorul. Omul a falimentat, a avut mai multă încredere în șarpe decât în Creatorul său. În consecință, i se interzice accesul la pomul vieții (Gen. 3:24). Putem să vedem până astăzi efectul devastator al păcatului primului om : Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor (Rom. 5:12).


     4     Doi pomi - un Hristos

     Prin urmare, cei doi pomi din grădina Eden fac referire la Domnul nostru Isus Hristos - la El care a fost altădată atârnat pe lemn. Acolo, pe cruce, El a luat locul păcătosului și a rezolvat în întregime chestiunea responsabilității omului înaintea lui Dumnezeu ; ca mort și înviat, El a devenit și pomul vieții pentru toți cei care cred în El. Acest mare adevăr este sugerat în imaginea faptului că pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului sunt menționați în mod direct unul cu celălalt, și că au fost întocmiți "împreună" ca să zicem așa.
     De fapt, la crucea lui Hristos, cei doi pomi sunt uniți. Binele și răul sunt puși în lumină într-un mod perfect. Pe de-o parte, recunoaștem acolo cât de bun este Dumnezeu, recunoaștem bunătatea Lui infinită în darul Fiului Său. Dar pe de altă parte, răul este, de asemenea, revelat pe deplin în om și în Satan. Ce a făcut omul cu Fiul lui Dumnezeu ! Dar binele în Dumnezeu a triumfat asupra răului. Întreaga chestiune a binelui și a răului a fost rezolvată odată pentru totdeauna prin moartea și învierea lui Hristos, iar Cel care a rezolvat-o a devenit pomul vieții - pentru toți cei care cred în El.
     Există ceva minunat în capitolele de început ale primei cărți a lui Moise ! Pomul și râul sunt acolo, și după cum am remarcat deja, îi vom întâlni la sfârșitul Apocalipsei. Cu ceea ce Dumnezeu începe, cu aceea El termină. El a început (în imagine) cu Hristos, și va sfârși cu Hristos. Este deosebit de plăcut să găsim deja înainte de cădere o aluzie la harul fără margini al lui Dumnezeu - gânduri care emană din inima Sa iubitoare și care își găsesc concretizarea în creștinismul autentic.
     În paradisul ceresc, nu mai este decât un singur pom, pomul vieții. Aceasta este o imagine a lui Hristos în glorie ca viață a celor răscumpărați. Celălalt pom, care reprezintă responsabilitatea, este absent (Apoc. 22:2). Cerul nu mai este scena de punere la probă (încercare) a omului. Pământul a fost, după gândurile lui Dumnezeu ; dar în cer, nimeni și nimic nu mai este pus la probă. Nu este acesta un gând îmbucurător ? Tot ceea ce amintește de responsabilitate, de disciplină, de punere la încercare și orice altceva de felul acesta nu-și mai au locul în cer. - Poziția pomului vieții - "în mijloc" - dezvăluie însă altceva : Hristos va fi în cer obiectul central pentru toți cei care Îl urmează pe Miel ; accesul (sau intrarea) la El (sau înaintea Lui) va fi deschis pentru toți cei răscumpărați, fără restricții. El va fi accesibil în întregime pentru fiecare din ai Săi, nu doar ca principiu, dar și în practică. Niciun heruvim nu va putea vreodată să înterzică accesul la El. Îl vom vedea așa cum este și ne vom delecta de El fără nicio piedică. Lucrul acesta ne duce la un alt punct important.


     5     Hristos - hrana poporului Său

     În scrisoarea către Efes, este promis învingătorului că va putea, într-o zi, să mănânce din pomul vieții care se găsește în paradisul lui Dumnezeu (Apoc. 2:7). Iar la sfârșitul cărții Apocalipsa vedem împlinirea acestei promisiuni.
     Pomul făcând douăsprezece roade, fiecare lună având rodul ei. Aceste roade ale pomului, mereu proaspăt crescute, sunt destinate, în diversitatea lor, pentru bucuria sfinților cerești. De fapt, bucuriile acestei cetăți vor fi totdeauna noi și perfecte ! Noi nu vom fi înviorați doar de râuri de desfătări și de har ("râul cu apa vieții"), ci ne vom bucura de Hristos Însuși în perfecțiunea Lui ("pomul vieții") - care este încă de acum "viața noastră" (Col. 3:4).
     Cu greu ne putem imagina astăzi plăcerea (Eden = plăcere, desfătare, n.t.) de care vom avea parte atunci, în Persoana Domnului nostru, o plăcere și o bucurie nestingherită și de-o manieră perfectă și totdeauna nouă. Aceasta va fi fericirea absolută. Cu toate acestea, noi știm deja puțin despre ceea ce vorbim. Într-adevăr, nu am cunoscut noi deja, în timpul prezent al vieții noastre pe pământ, privilegiul de a ne bucura de El ca "mană" și ca "grâul prăjit al țării" ? (Iosua 5:11,12). Dar astăzi, totul este slab și fragmentat. În acel timp, fragmentele vor face loc perfecțiunii, și vom cunoaște după cum și noi am fost cunoscuți, adică vom cunoaște în detaliu și de-o manieră absolută (1 Cor. 13:10, 12). A-L cunoaște, da, este tocmai ceea ce constituie viața eternă : "Și aceasta este viața eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). În El, Mielul, Îl vom cunoaște pe Dumnezeu, și aceasta va fi ca hrană pentru noi. Totuși, ca principiu, acest lucru este deja adevărat astăzi, după cum am remarcat. Dacă mireasa din Cântarea Cântărilor a zis deja : "... la umbra lui m-am desfătat și m-am așezat; și rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele" (Cănt. 2:3), cu cât mai mult aceasta va fi experiența noastră în cer ! 


                                            .................................................................


      

miercuri, 13 martie 2024

 


                                          Cartea Profetului Țefania

                                                                       - IV -


     Henri Rossier - 1916


     3.3     Restaurarea glorioasă a poporului sub domnia Împăratului lui Israel – v. 14-20

     „Saltă de  bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a  Ierusalimului! Domnul a îndepărtat judecăţile tale, a alungat pe vrăjmaşul tău‟.
     Ajunși la capătul necazului și umilinței lor, și găsind în final un loc de hrană și odihnă, fără ca să-i înspăimânte nimeni,  Ierusalimul și Israelul sunt îndemnați să scoată strigăte de bucurie și să se veselească din toată inima lor. Profetul Habacuc cunoaștea această exaltare când cânta “pe șighionot”,  și anticipa prin credință acest moment glorios ; dar de-acum această odihnă nu se mai anticipează ; turma Domnului a intrat în odihnă. Realitatea divină depășește cu mult speranța. În Psalmul 3:5 și în Psalmul 4:8, David, fugind dinaintea lui Absalom, și trecând prin cele mai crude încercări, a putut să se culce, să doarmă fără teamă și să se odihnească în pace. Ce va fi deci această odihnă, când va fi gustată în toată realitatea ei atotputernică ? La fel este și cu bucuriile noastre creștine, care au însă un caracter ceresc. Noi ne odihnim în speranță așteptând “odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”, dar această odihnă ne aparține și  vom intra în ea în înviere și în putere, dupa ce am gustat și savurat dinainte cu deplină siguranță că ea este a noastră, caci este spus : “Noi... intrăm în odihnă” (Evrei 4:3). Disciplina lui Dumnezeu față de poporul Său, pedepsele pe care a trebuit să le aplice pentru a-i face părtași sfințeniei Sale, toate acestea de-acum vor trece pentru totdeauna. “Domnul a îndepărtat judecățile tale” ; "Vrăjmașul lui Israel a fost alungat" ; Vrăjmașul : nu doar națiunile ostile, dar și pe Antihrist care a condus poporul la ruină, și pe Satan însuși, marele vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu.
     “Împăratul lui Israel, Domnul, este în mijlocul tău: nu vei mai vedea răul!‟ (v. 15).
     Acela care odinioară era ca un Judecător în mijlocul Ierualimului (v. 5) este acum în mijlocul lui ca Împăratul lui. Mai mult chiar, este în mijlocul lui ca Dumnezeul său (v. 17). Ce privilegiu! "Cum să se mai teamă Sionul, și cum ar mai putea să-i slăbească mâinile?" Acesta nu mai este Dumnezeul Sinaiului, consimțind să locuiască în Ierusalim, „în mijlocul unui popor cu buze necurate‟ (Isaia 6:5), Dumnezeul a cărui prezență trebuia să fie pentru Israel o judecată perpetuă ; nu, acest Împarat, acest Dumnezeu, este Salvatorul poporului Său.
     „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva‟ (v. 17). 
     În Țefania nu se spune, ca în alți profeți, despre lucrarea pe care El a împlinit-o și pe temelia careia binecuvântarea milenară a putut fi stabilită. Profetul nostru nu abordează acest subiect ; ci doar arată pe Domnul restabilind pe Israel, în urma unei lucrări de pocăință în inima rămășiței, numită în altă parte  „cei care trebuiau să fie mântuiți‟ (Fapte 2:47). Pentru a crea un popor nou, potrivit cu splendoarea domniei Sale, El îi ia pe săracii turmei. „El ridică din pulbere pe cel sărac, înalţă din gunoi pe cel nevoiaş, ca să-l facă să şadă cu căpeteniile şi să moştenească tronul gloriei‟ (1 Samuel 2:8). „El nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi, ci i-a aşezat pentru totdeauna chiar cu împăraţi pe tron; şi ei sunt înălţaţi‟ (Iov 36:7).
     În această poziție binecuvântată, rămășița, „tot Israelul‟ din Romani 11:26, este în comuniune deplină cu Împăratul și Salvatorul ei. „În ziua aceea se va zice Ierusalimului: Nu te teme! Sionului: Să nu-ţi slăbească mâinile! Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El Se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie‟ (v. 16-17).
     Rămășița se odihnește : Împăratul ei Se odihnește ; Rămășița se veselește din toată inima ei : Salvatorul ei Se bucură mult pentru aceasta ; Rămășița scoate strigăte de triumf : Salvatorul ei Se veselește de ea cu cântec de triumf. Ei se bucură de  triumful pe care El l-a câștigat, El Se bucură că l-a câștigat pentru ei. Aceste sentimente sunt reciproce. Nu mai este acea „bucurie de nespus și glorioasă‟ (1 Petru 1:8), ca în Habacuc (3:18) în mijlocul împrejurărilor potrivnice, ci bucuria va fi la înăltimea împrejurărilor domniei glorioase a lui Hristos. Nu mai sunt contraste, nici suferințe, nici ocară, nici necaz, ci este un echilibrul perfect stabilit între starea de inimă a celor credincioși și împrejurările în care sunt ; mai mult chiar, între sentimentele lor și sentimentele Salvatorului lor. Fericirea lor depinde în întregime de El ; El este puternic, este Salvatorul ; El se bucură pentru cei pe care i-a salvat, după ce i-a protejat atât de clar în zilele necazului lor. Aceasta este eliberarea finală : în trecut El a fost Judecător (v. 5), acum, El este Triumfător și Salvator pentru totdeauna.
     Atunci când noi ne vom odihni, Se va odihni și El. Astăzi El înca lucrează și noi lucrăm împreună cu El. Mâine Sionul va fi în odihna lui pentru totdeauna (Ps. 132:14) ; mâine, Biserica Sa, Mireasa Lui cerească, noul Ierusalim, va fi, de asemenea, în odihna Lui. El va vedea rodul muncii sufletului Său și va fi pe deplin satisfăcut (Isaia 53:11).
     Găsim aici un gând și mai prețios : „Va tăcea  în dragostea Lui‟, aceasta va fi doar partea Lui. Este odihna lui Hristos în toate rezultatele lucrării imense pe care dragostea Sa le-a întreprins. El va avea de acum înainte tot ceea ce inima Sa a dorit atât de mult, o Soție (aici Soția iudaică) câștigată cu prețul suferințelor Sale, pentru care El a sacrificat propria Sa glorie, așezat acum în centrul gloriei recâștigate de El, ca Om. „Te vor numi” zice El :  «Plăcerea Mea este în ea, și ţara ta: Măritată. Caci Domnul Îşi găseşte plăcerea în tine şi ţara ta va fi măritată. Căci cum se căsătoreşte tânărul cu o fecioară … aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine‟ (Isaia 62:4-5). „Mi-ai răpit inima, sora mea, mireaso... mai plăcută este dragostea ta decât vinul‟ (Cânt. 4:9-10). Pentru a dobândi Ierusalimul El a suferit, apoi a luptat singur împotriva tuturor națiunilor. Pentru a dobândi Biserica Sa, murind pe cruce, a triumfat singur asupra Prințului acestei lumi, a lui Satan însuși. De asemenea, preoția Lui s-a concentrat în întregime pentru curățirea Miresei Sale de-a lungul drumului, pentru a o prezenta, potrivit tuturor dorințelor inimii Sale, fără pată sau zbârcitură, sfântă și fără nici un defect, pentru a o avea pentru totdeauna!
     „Voi strânge pe cei care se întristează pentru adunările de sărbătoare, care erau din tine: dispreţul era o povară asupra lor‟ (v. 18).
     Versetul 18 descrie un caracter suplimentar al rămășiței de la Ierusalim, pe care, în v. 12, am văzut-o "smerită și întristată". Aceștia sunt cei „care se întristează pentru adunările de sărbătoare‟. În necaz, nici ei, nici rămășița iudaică fugară, nu mai aveau privilegiul unei strângeri generale a poporului. Lipsiți de Paște și de sărbătoarea corturilor, relațiile lor publice și directe cu Dumenzeu erau întrerupte. Alungată de la Ierusalim, rămășița credincioasă zicea : „Mi se zicea toată ziua: Unde este Dumnezeul tău? Îmi aminteam de acestea şi-mi vărsam sufletul în mine: cum mergeam cu mulţimea, cum înaintam împreună cu ei, cu strigăt de bucurie şi de laudă, până la casa lui Dumnezeu, o mulţime în sărbătoare‟ (Ps. 42:3-4). La Ierusalim, după o perioadă de calm relativ, ei au văzut urâciunea despre care vorbește profetul, așezată în templu și au fugit. Închinarea a încetat, jertfa necurmată a fost înlăturată (Dan. 8:11). Cu toate acestea, lipsiți de tot ceea ce în trecut fusese bucuria lor, ei erau din Ierusalim, adevărați fii ai cetății lui Dumnezeu - cum se spune aici: „care erau din tine‟ -, în contrast cu poporul lui Antihrist. Psalmul 87 ne spune: „Acesta (Hristos) şi acela (credinciosul din rămășiță) s-au născut în el‟. Dar ei au fost însemnați pe frunțile lor ca aceia „care suspină şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac în mijlocul lui‟ (Ez. 9:4). „Disprețul era o povară asupra lor‟ (v. 18) cum fusese și asupra lui Mesia (Ps. 69:19). Dar Domnul spune că îi va  aduna, în timp ce  „națiunea fără rușine‟ refuzase să se strângă pentru a se smeri înaintea lui Dumnezeu. El îi va strânge și va sta înaintea lor ca Păstor al turmei (Mica 2:12-13).
     „Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor acelora care te întristează; şi voi salva pe cea şchioapă şi voi aduna pe cea alungată; şi le voi face o laudă şi un nume în toate ţările unde au fost făcute de ruşine‟ (v. 19).
     Păstorul lui Israel intervine : necazul, risipirea, roadele necredincioșiei lor, nu vor mai fi amintite. La fel va fi cu Biserica, în prezent risipită peste tot ca o consecință a infidelității ei. Domnul o va aduna într-o clipă și o va răpi în locuințele cerești unde nu va mai fi decât o singură turmă și un singur “mare Păstor al oilor” (Evrei 13:20). Câtă compătimire, câtă dragoste, în această inimă divină și omenească în același timp! Cei neputincioși sunt obiectul grijii Sale ; El este Medicul cel mare, după cum este și Păstorul cel bun. El va salva oaia care șchiopătă, căci știe remediul pentru vindecarea ei. Va avea un refugiu pentru cea care a fost alungată, și El Însuși va fi acest refugiu : „Eu o voi aduna‟. Națiunile se aliaseră pentru a le chinui, a le umili și a le "acoperi de rușine" : "La timpul acela", spune El "vă voi aduce înapoi, da, la timpul când vă voi strânge; pentru că vă voi face un nume şi o laudă printre toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri, înaintea ochilor voştri, zice Domnul‟(v. 20). 
     Profetul Mica anunță aceleași lucruri : „Şi o voi face pe cea şchioapă o rămăşiţă, iar pe cea care a fost alungată departe, o naţiune tare. Şi Domnul va împărăţi peste ei pe muntele Sion de acum şi pentru totdeauna‟ (Mica 4:7). Acest nume, această laudă nu le va fi dată numai în țările în care au fost alungati, ci pretutindeni, printre toate popoarele pământului, faima poporului Domnului se va răspândi, cand El va “întoarce  pe captivii lor”. 
     „Vă voi strânge‟. Ce minunată perspectivă pentru noi, creștinii, ca și pentru Israel! În prezent acoperiți de rușine, care este o consecință dreaptă a infidelității noastre, risipiți din propria noastră vină, în timp ce scopul morții lui Hristos era acela de a ne strânge într-unul singur, așteptăm în umilință și, sperăm, într-o pocăință autentică, noi care am dezonorat atât de mult Numele Mântuitorului nostru! Dar iată că un strigăt ajunge la urechile noastre : ziua strangerii laolaltă se ivește! Steaua strălucitoare de dimineață (Isus venind în har) ne luminează inimile. Ea se va arăta pe cer. După ea, va răsări Soarele dreptății, care va lumina pamantul si cerul. Cum va „întoarce captivitatea‟ lui Israel, El o va “întoarce” și pe a noastră!
     Cu acest tablou minunat al comuniunii, al bucuriei, triumfului, laudei,  și odihnei glorioase definitive și eterne, se încheia cartea lui Țefania. Dacă el este martor al păcatului lui Israel, el este, de asemenea, martor și al restabilirii sale, al regenerării sale, al poziției celei noi, în care va intra un popor nou, ieșit din sânul zorilor. În această poziție nouă va intra și Biserica, atunci când sfinții vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor!

duminică, 10 martie 2024

 


                                            Cartea Profetului Țefania

                                                                         - III -


     Henri Rossier - 1916


     3     Capitolul 3 : Judecata finală și restaurarea finală
 
     3.1      Domnul ca judecător în mijlocul Ierusalimului : v. 1-7

     „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare! N-a ascultat glasul, n-a primit corectarea, nu s-a încrezut în Domnul, nu s-a apropiat de Dumnezeul ei! Căpeteniile ei în mijlocul ei sunt lei care răcnesc; judecătorii ei sunt lupi de seară, care nu lasă nimic pentru dimineaţă. Profeţii ei sunt mândri, oameni înşelători. Preoţii ei profanează locaşul sfânt, încalcă legea. Domnul cel drept este în mijlocul ei; El nu face nici o nedreptate. Dimineaţă de dimineaţă scoate la lumină judecata Sa; ea nu lipseşte; dar cel nedrept nu ştie de ruşine. Am nimicit naţiuni, turnurile lor sunt pustiite; le-am pustiit străzile, încât nimeni nu trece pe ele. Cetăţile lor sunt distruse, încât nu este nici un om, nu este nici un locuitor. Am zis: Numai teme-te de Mine, primeşte corectarea; astfel locuinţa ei nu va fi nimicită, oricum aş pedepsi-o. Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.
     Profetul trece acum de la Ninive la Ierusalim, de la o capitală la alta. Ambele vor avea parte de aceeași soartă? Există totuși între ele o mare diferență : „Domnul este în mijlocul‟ celei de-a doua și nu a fost niciodată în mijlocul Ninivei. Dar vai! acest fapt agravează vinovăția cetății lui Dumnezeu! De asemenea, „vaiul‟ este rostit asupra Ierusalimului, iar în Țefania avem numai acest unic „vai‟. Pe parcursul studiilor noastre, am avut deseori ocazia de a remarca acest cuvânt din profeți. Să ne amintim numai de „Cântarea vaiurilor‟ din profetul Habacuc (2:6-20), care este în întregime adresată caldeenilor și împăratului lor, în timp ce pentru cel drept, care trăiește prin credință, nu este niciun „vai‟. Aici vedem „vaiul‟ căzând ca un trăsnet unic și neașteptat asupra mărturisirii iudaice deșarte care poartă Numele Domnului, mărturisire care este contrazisă de caracterul moral al celor care locuiesc la Ierusalim, cetate privilegiată dintre toate celelalte. Dumnezeu vrea realități. A purta Numele Lui dar a trăi ca națiunile, atrage asupra mărturisirii, fie că este ea iudaică sau creștină, o judecată fără nici un fel de rezerve. „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare!‟ Acestea au fost în toate timpurile cele trei caractere ale oamenilor care sunt despărțiți de Dumnezeu prin păcat, caractere pe care fiecare este dator să și le controleze. Dar sunt și altele care rămân doar la aprecierea lui Dumnezeu. Ierusalimul, pus în relație directă cu Dumnezeu, pentru că El locuiește în mijlocul lui, în templul Său, ce arată el privirilor Domnului care îl cerceteaza? De remarcat că în Țefania, Dumnezeu nu a părăsit încă templul Său, ca în Ezechiel. El mai locuia încă acolo, dar cum ar putea să rămână acolo dacă nu ca judecător? „Domnul cel drept este în mijlocul ei‟ (v. 5). Iar El nu vede la Ierusalim decât caractere morale  total negative: 
     1° „N-a ascultat glasul‟, când Dumnezeu i-a vorbit prin legea Sa și prin profeții Săi. De câte ori nu S-a sculat de dimineață pentru a striga: Cel care are urechi să asculte! A rămas surd la cuvântul Lui deși avea urechi cu auz foarte fin pentru a asculta ce îi spuneau națiunile.
     2° „N-a primit corectarea‟. De multe ori a fost mustrat, disciplinat, pedepsit și a rămas insensibil!
     3° „Nu s-a încrezut în Domnul‟. Și-a pus încrederea în om și s-a aruncat în brațele celor mai răi vrăjmași ai lui Dumnezeu, întorcându-I spatele Aceluia pe care trebuia să-L considere singurul său prieten. Credința, încrederea în Dumnezeu îi lipsesc cu desăvârșire.
     4° „Nu s-a apropiat de Dumnezeul ei‟, care era totuși aproape și ușor de găsit ; dar Ierusalimul, deși avea nenumărate avantaje pe care i le oferea faptul că locuința Domnului era în mijlocul ei, a preferat să se apropie de dumnezeii falși tăgăduindu-L pe Dumnezeul ei.
     Ce a mai descoperit apoi Domnul la conducătorii poporului? Remarcați că persoana împăratului nu este în discuție nici aici, cum nu a fost nici în cap. 1:8, căci Iosia a fost plăcut lui Dumnezeu și a primit promisiunile Sale (2 Cronici 34:27-28), dar în afară de Iosia, prinții, conducatori responsabili ai poporului, erau „lei care răcnesc‟: ei aveau caracterul diavolului, nu cel al lui Dumnezeu, și căutau pe cine să devoreze. Această trăsătură de caracter, subliniată de profet, va fi și mai dezvoltată în timpul de la sfârșit, când poporul îl va alege pe Antihrist ca împarat al lor. Judecătorii acționează cu toți împreună ca niște lupi de seara pentru a se ospăta cu prada noaptea, din care nu va mai rămâne nicio rămășiță până dimineață (Habacuc 1:8). Printre profeți, se găsește doar lăudăroșie și perfidie. Preoții profanează prin prezența lor templul în care locuiește Dumnezeu și, călcând legea, o adaptează după propriile lor gânduri. În zilele noastre, creștinătatea infidelă ia din ce în ce mai mult acest caracter. Conducătorii spirituali sucesc Cuvântul lui Dumnezeu, învățând necredința în El și contrazic învățătura Duhului Sfant. Prezența și cuvintele lor profanează casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Cel viu, stâlpul și temelia adevărului.
     Dar toți acești oameni nu pot evita faptul că „Domnul cel drept este în mijlocul ei‟ . El este drept și nu poate admite ca păcatul să intre în contact cu El. Dacă I-a plăcut să vină și să-Și faca locuința în mijlocul oamenilor, El nu poate renunța, cu nici un chip, la propriul Sau caracter. În v. 13, vom vedea, recunoscand ceea ce este de la El, rodul harului, această rămășiță pe care El a născut-o, dar trebuie ca lumea să afle că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt care „nu face nici o nedreptate‟ și scoate în evidență, pe măsură ce răul se manifestă, judecata care îl condamnă. Prezența Sa, în casa Sa, a avut și va avea în toate timpurile același rezultat, fie că este vorba de Israel, sau de Biserică. Atunci când este recunoscută guvernarea Lui, chiar și de-o manieră exterioară și fără a fi implicată conștiința, acest principiu se arată, iar când El va lua în mâini frâiele unei guvernării recunoscute în mod deschis, în Împărăția Sa milenară, acest principiu va rămâne același : "În fiecare dimineață îi va nimici pe cei răi din țară". Atunci când nelegiuirea poporului L-a forțat să părăsească, așa cum vedem în Ezechiel, tronul public al guvernării Sale, El poate părea că „doarme‟ și lasă răul să se desfășoare fără să-i acorde atenție. Dar să nu ne înșelăm, guvernarea Sa, chiar ascunsă, “Împărăția Lui tainică” are întotdeauna aceleași caractere. Profeții ne-au furnizat destule dovezi pentru a nu mai reveni aici asupra acestui aspect. “El nu lipsește” : Daca lumea creștină ar fi convinsă de acest adevar, nu s-ar aventura în a comite acte ambițioase, nedrepte și perfide și s-ar teme de un Dumnezeu care nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși. „Dar cel nedrept nu știe de rușine‟. Așa este calificat Iuda în cap. 2:1. A avea rușine va fi întotdeauna atitudinea unui om păcătos care Îl întâlnește pe Dumnezeu. După ce a păcătuit, lui Adam i-a fost rușine, dar s-a ascuns. Conștiința lui nefiind atinsă, chiar încerca să-L păcălească pe Dumnezeu. Cu o conștiință cu adevarat atinsă, având oroare de sine, precum Iov, și cu inima umplută de pocăință - durerea de a-L fi jignit pe Dumnezeu - căci pocăința este rodul credinței, ceea ce simpla rușine nu este. Cu toate acestea, Dumnezeu ține cont de acest prim pas, oricât de incomplet ar fi, făcut pe calea care îl conduce pe păcătos la El. Cel nedrept nu cunoaște această primă mișcare, oricât de elementară ar fi. Mai mult, cel nedrept se mândrește cu ceea ce ar trebui să-l facă să se rușineze (v. Filipeni 3:19). Nu vedem noi zi de zi că oamenii se laudă cu imoralitatea lor și cu josniciile lor, îndemnându-i pe alții să faca la fel ca ei, a le urma exemplu ?
     În versetul 6,  Dumnezeu arată cum a tratat națiunile în trecut, la fel cum a spus în cap. 1:16-17 ceea ce plănuia să le facă în viitor. El le-a nimicit. Plecând de la acest fapt, Dumnezeu adresează Ierusalimului un ultim apel : „Numai teme-te de Mine‟, îi spune El, caci temerea este începutul înțelepciunii. Îi cerea oare prea mult? „Nu ai primit corectarea‟ (v. 2), „primește corectarea‟ (v. 7) acum. El nu cere altceva. „Astfel locuința ei nu va fi nimicită‟, ca cea a națiunilor, „oricum aș pedepsi-o‟, căci această pedeapsă era deja anunțată (1:8-9, 12) și acum nu mai putea fi revocată, dar cel puțin, dacă Ierusalimul făcea măcar un pas spre Dumnezeu, atunci El nu o mai trata la fel ca pe națiuni.
     Ce s-a întamplat cu aceste apeluri, cu aceste imlporări presante, adresate până în ultimul moment acestui popor răzvrătit ? Ultimul cuvânt al acestei solicitări stăruitoare a Domnului față de Israel este acesta: „Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.


     3.2 Mânia lui Dumnezeu împotriva națiunilor este semnalul pentru eliberarea rămășiței lui Israel si a rămășiței  Ierusalimului – v. 8-13

     „«De aceea, aşteptaţi-Mă, zice Domnul, până în ziua în care Mă voi ridica pentru pradă»‟ (v. 8).
Locuitorii Ierusalimului „s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟ (v. 7), astfel că judecata lui Dumnezeu a căzut peste acești nelegiuți. Acum Dumnezeu Se îndreaptă spre națiuni. Așteptați-Mă, zice El : Eu Mă voi ridica. Ah! cum ar fi dorit ele să poată refuza să aștepte! Dar va trebui, vrând-nevrând, ca ele să asculte această somație și să-L întâlnească pe Domnul față în față. Iudeii necredincioși vor fi constrânși, ca și celelalte națiuni, să de ascultare acestui apel. Domnul le-a spus și lor : „Adunați-vă‟, cand ar fi vrut  sa-i adune în har (2:1), iar ei au refuzat, așa că vor fi cuprinși în judecata universală care va atinge tot pământul locuit.
     „Pentru că hotărârea Mea este să adun naţiunile, să strâng împărăţiile, să-Mi vărs furia asupra lor, toată mânia Mea aprinsă; pentru că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele‟ (v. 8).
     Ziua Domnului, despre care se vorbește atât de mult în profetul nostru, se va ivi : indignarea, mânia aprinsă și focul geloziei se vor vărsa peste toți, căci Dumnezeu este gelos să-Și vadă Numele dezonorat și disprețuit printre popoare (Naum 1:2). Ce se va întâmpla dupa aceea? O minune a bunătății și îndurării infinite a lui Dumnezeu! Necazul va conduce o rămășița dintre națiuni, precum și o rămășița a lui Israel în portul dorit (v. Ps. 107: 26, 30).
     „Pentru că atunci voi da popoarelor o buză curată, ca toate să cheme Numele Domnului, să-I slujească într-un gând‟ (v. 9). 
     Națiunile vor fi binecuvântate. Nu va mai fi atunci ceea ce ne este prezentat în cap. 2:11, o supunere forțată față de supremația lui Hristos - supunere care nu va implica în mod necesar credința; nu, ci va fi o supunere din inimă, supunerea unei rămășițe dintre națiuni, a "unei mari mulțimi pe care nimeni nu va putea să o numere" (Apoc. 7). Atunci limba lor întinată va fi schimbată într-o limbă curățită. Această schimbare va avea loc sub acțiunea Duhului Sfânt. La Cincizecime, limbile unui foc purificator au căzut peste ucenici, iar apostolul Petru a pus acest lucru în legătură cu cuvântul din profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură‟. În pasajul nostru avem realizarea viitoare a acestui cuvânt cu privire la națiuni, pe care Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca avand loc pentru Biserică. Prin Duhul Sfânt, care le va da o singură inimă, popoarele vor chema Numele Domnului, cu dorința unanimă de a-I sluji.
     Acum Domnul, după ce a executat judecata, pe de-o parte asupra națiunilor, iar pe de altă parte asupra iudeilor, „națiunea fără rușine‟, care va avea aceeași soartă ca toate celelalte popoare, Se întoarce spre rămășița acestui popor vinovat, care nu va mai rămâne risipită:
     „De dincolo de râurile din Cuş Îmi vor aduce un dar de mâncare cei care se roagă Mie, fiica celor risipiţi ai Mei‟ (v. 10).
     Acest pasaj nu se refera numai la rămășița lui Iuda, ci la ansamblul rămășiței lui Israel care revine în țara promisă. Atunci când Duhul lui Dumnezeu va acționa în inima națiunilor, „fiica celor risipiți‟ din Israel (nu cei risipiți, ci ceea ce se va naște din ei prin credință) va reveni la Domnul cu rugăciune și va aduce rămășița ca dar în cetatea Marelui Împărat. Ei se vor întoarce „de dincolo de râurile din Cuş‟, adică de dincolo de Nil și de Eufrat, căci exista un Cuș, (sau Etiopia) african și un Cuș asiatic (v. Isaia 66:18-21).
     Din Isaia 18 aflăm că înainte de acest moment, națiunea, cea care este numită aici „națiunea fără rușine‟ (și nu rămășița) va fi adusă în țara ei de o putere maritimă de „dincolo de râurile din Cuș‟ (18:1). Această întoarcere a iudeilor, a națiunii necredincioase, care vor intra în Palestina cu ajutorul națiunilor, nu va aduce nici un rod pentru Dumnezeu. Ei nu vor veni în rugăciune, sub acțiunea Duhului Sfânt, ci vor crede că vor intra în  drepturile lor naționale, iar rezultatul va fi că, după un anumit timp, ei îl vor alege pe Antihrist, ca împărat al lor. Efortul actual al Sionismului pentru strângerea lui Israel nu va avea decat acest rezultat, iar Dumnezeu "va rămâne liniștit" (18:1) față de acest efort de a reconstitui unitatea națiunii fără El (*). Numai după aceea "darul poporului" (18:7) va fi plăcut Domnului oștirilor pe Muntele Sionului. Când aceasta unitate după gândul lui Dumnezeu va fi reconstituită, scena reintegrării va avea un cu totul alt caracter. Cei scăpați din Israel vor anunța printre națiuni arătarea gloriei lui Hristos în Sion. Atunci, spune profetul, „vor aduce pe toţi fraţii voştri din toate naţiunile, ca un dar de mâncare pentru Domnul, pe cai şi în care şi în căruţe acoperite şi pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim, zice Domnul, cum aduc fiii lui Israel un dar de mâncare în vas curat în casa Domnului‟ (Isaia 66:20). 

     (*)   În momentul când scriem aceste rânduri (notă la prima ediție, 1916), propunerea de a reconstitui în Palestina o republică iudaică, sub auspiciile Statelor Unite, se răspândește cu putere. Ambasadorul (evreu) al Statelor Unite la Constantinopol pare să obțină autorizația Sultanului. O întrunire sionistă colosală de la Boston a declarat: „Am ajuns la momentul psihologic în care trebuie să deținem Palestina pentru a întemeia acolo noua împărăție a lui David‟ (n.ed.). 

     „În ziua aceea nu te vei ruşina de toate faptele tale, cu care ai păcătuit împotriva Mea. Pentru că atunci voi îndepărta din mijlocul tău pe cei care se veselesc de mândria ta şi nu te vei mai îngâmfa datorită muntelui Meu celui sfânt‟ (v. 11). 
     În acel timp, când rămășița va fi adusă la Ierusalim, această cetate în care locuiesc nelegiuirea și mândria, afișându-se fără rușine (v. 1:1: 3:5), unde vrăjmașul lui Hristos își va așeza tronul, nu se va rușina de toate faptele ei rele, caci Domnul îi va îndeparta din mijlocul ei pe cei mândri și pe aceia care se făleau cu numele muntelui Său sfânt pentru a-și alimenta propriul lor orgoliu.
     „Şi voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi sărac, şi îşi vor pune încrederea în Numele Domnului‟ (v. 12).
     Acesta va fi caracterul rămășiței din Iuda la Ierusalim. Versetul 10 ne-a descris revenirea în țară a întregii rămășițe, dar, după cum am arătat în altă parte, există o diferență importantă între rămășița lui Iuda și rămășița lui Israel. Prima, vinovată de uciderea lui Mesia, va trece prin necazul cel mare, a doua, pedepsită și curățită pe parcursul călătoriei de întoarcere, cum a fost altădată în pustie, poporul ieșit din Egipt, nu va intra decât „după glorie‟. Prima, va rămâne o mică parte la Ierusalim pentru a suferi aici, sub Antihrist, persecuția și martiriul, și va fugi în mare parte dincolo de hotarele lui Israel dinaintea persecuției fără precedent care poartă numele de „necazul lui Iacov‟. Din acest exil, în timpul căruia va fi “pusă la adăpost”, se va întoarce, ca cei "scăpați" odinioară din Babilon, pentru a-L primi pe Mesia. Atunci, o parte din această rămășiță a casei lui Iuda, “vor paște pe țărmurile Filistiei și se vor culca în casele părăsite ale Ascalonului‟ (2:7). Aceasta va fi prima etapă a restabilirii lor. A doua va avea loc atunci când ansamblul rămășiței va fi adusă de catre națiuni ca un dar de mancare Domnului (3:10) ; a treia, scopul fiind atins pentru totdeauna, când rămășița „va paște și se va culca‟, bucurându-se de o odihna definitivă (v. 13). Același viitor, dar mult mai strălucit, așteapta Biserica, căci ea va avea parte de odihna cerească.
     Atunci se va realiza pentru popor ceea ce spun Zaharia 10:5 și Mica 5:5 ; atunci și rămășița întristată și smerită, rămasă la Ierusalim, se va încrede în Numele Domnului. Atunci, în final, când picioarele lui Hristos vor sta din nou pe Muntele Măslinilor, poporul apostat va fi îndepărtat din Ierusalim și va fugi pentru a cădea sub loviturile răzbunării divine, iar rămășița smerită, rămasă în cetate, Îl va aclama în final pe Împăratul ei, atât de mult așteptat (Zaharia 14:3-5).
     „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta‟ (v. 13).
     Avem aici o descriere frumoasă a stării morale a rămășiței. Este, ca să spunem așa, caracterul ei negativ, după caracterul pozitiv descris în v. 12. Acolo, ea este întristată, smerită, și se încrede în Numele Domnului ; aici, durere și umilință, uniți prin credința în Numele lui Hristos, pe care Îl vor vedea arătându-Se în gloria Sa, ca Salvatorul lor, vor fi uniți prin lipsa păcatului în purtarea lor, în adevăr și sinceritate : contrat absolut cu ceea ce se va vedea la vrăjmașii lor (Ps. 102:2). Atunci vor paște și se vor odihni fără să îi înspăimânte cineva. Aceasta nu va mai fi o odihnă parțială, ca cea a rămășiței lui Iuda (2:7), ci o odihnă generală a rămășiței. Vrăjmașii lor fiind nimiciți, orice motiv de teamă va fi dispărut și nimeni nu va mai veni de acum înainte să îi înspăimânte. 
     Să remarcăm, că toate aceste binecuvântări, sunt după nimicirea națiunilor și a poporului iudeu apostat. Intrăm în binecuvântările Împărăției milenare. Domnul dă în sfârșit poporului Său hrană, odihnă și siguranță, sub conducerea Marelui Păstor al lui Israel. Aceleași haruri le întâlnim și în Psalmul 23, dar în vederea traversării pustiei, pentru a trece prin valea umbrei morții și în fața persecuțiilor vrăjmașilor. În acest psalm frumos, credința realizează dinainte aceste binecuvântări, în mijlocul nenumăratelor dificultăți, dupa cum vedem și în finalul profetului Habacuc. În Țefania, credința este în sfârșit răsplătită și schimbată în vedere. Pentru turmă începe domnia pacii. Îi este dată pâinea ; nu mai are înaintea ei poporul arogant ; Ierusalimul este o locuință liniștită, un cort care nu va mai fi mutat. Rămășița Îl vede pe Împărat în toată frumusețea Lui! (Isaia 33:16, 19-20).

vineri, 1 martie 2024

 


                             Cartea Profetului Țefania

                                                                          - II -


     Henri Rossier - 1916


     2.2      Capitolul 2 : Judecata Israelului apostat și a națiunilor. Alcatuirea unei Rămășițe.

     2.2.1    Israelul apostat. Este păstrată o Rămășiță credincioasă - versetul 1-3

     „Strângeţi-vă şi adunaţi-vă, naţiune fără ruşine, înainte de a se da hotărârea, înainte de a trece ziua ca pleava, înainte de a veni asupra voastră mânia aprinsă a Domnului, înainte de a veni asupra voastră ziua mâniei Domnului! Căutaţi-L pe Domnul, voi toţi cei blânzi ai ţării, voi care aţi împlinit judecata Sa! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului‟ (v. 1-3).
     Acesta este un apel general către națiunea necredincioasă și fără rușine, chiar în momentul în care ziua Domnului este pe cale să înceapă. Deja nori amenințători au umplut cerul, deja glasul tunetului  se face auzit. Poate mai este înca timp pentru a scăpa ; poate mai este o clipă, o ultimă clipă pentru a se pocăi și a se pune la adăpost! Ce răbdare ca cea a lui Dumnezeu, și cât de clar se vede că El nu vrea judecata,  ci vrea îndurare !
     „Strângeți-vă‟, este aceeași chemare ca „adunați poporul‟ din Ioel 2:16, numai că în Ioel, acest apel, care aici nu găsește decât răzvrătiți, este auzit de cei credincioși. Poporul, națiunea fără rușine, se strânge, dar cu scopul de a se împotrivi în ziua mâniei, la “urgia care copleșește”, cu gândul că nu va ajunge până la ei (Isaia 28:15,18). Ei se strâng pentru judecata lor, după cum Dumnezeu va strânge națiunile cu același scop (3:8). Grăbiți-vă, zice Domnul, înainte să se întâmple toate aceste lucruri. Dacă întârziați până mâine va fi prea târziu ; ziua va trece ca pleava spulberată de vânt.
     „Căutați-L pe Domnul …‟ (v. 3). Aici întâlnim pentru prima dată menționată o rămășiță. În mijlocul unei națiuni fără rușine s-a format o grupare de oameni blânzi, familia copiilor Împărăției, despre care Isus a spus : „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul‟ (Matei 5:5). Ei vor umbla pe urmele Stăpânului lor, care a zis : „Eu sunt blând și smerit cu inima‟ (Matei 11:29). Acești câțiva, mici (Zaharia 13:7), săraci, disprețuiți și persecutați, ocupă un loc în gandurile Domnului. Îi întâlnim peste tot, în Psalmi, în Profeți, chiar și în Evanghelii înainte ca, în urma morții și învieri lui Hristos, să fie alcatuit noul corp de credincioși, care este Biserica. Putem urmări istoria acestor oameni blânzi, de la momentul când, după răpirea Bisericii, Dumnezeu va reînnoi relațiile Sale cu vechiul Său popor Israel, până când îi va introduce, ca popor al Său, de acum înainte recunoscut, în gloria moștenirii lor pământești. Ei sunt acei înțelepți din Daniel, care vor învăța dreptatea pe mulți și care, după ce au fost persecutați, martirizați, alungați, urâți de toți, vor străluci ca strălucirea întinderii ceresti, ca stelele, pentru totdeauna și pentru eternitate (Daniel 12:3). Aceștia sunt cei care, în Ioel, plâng între pridvor și altar atunci când se ivește ziua Domnului (Ioel 2:17), și care privesc spre Acela pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10). Rolul acestor câțiva este imens ; îi întâlnim la fiecare pas, dând mărturie în mijlocul poporului fără rușine. Domnul Se gândește la ei și îi socotește ca fiind comoara Lui deosebită (Mal. 3:17). Peste ei se odihnesc ochii Săi.
     Cu toate acestea, și ei vor trece prin ziua Domnului, caci vor purta povara mâniei guvernamentale a lui Dumnezeu, ca aparținând de această națiune care L-a respins și L-a răstignit pe Mesia al lor. Dar dacă națiunea necredincioasă nu se rușinează de fapta sa, ei vor suporta consecințele cu strigăte mari și cu lacrimi. Ei vor înțelege de ce au fost lepădați : „Scapă-ne", vor spune ei, "de vina sângelui !‟ (Ps. 51:14). Ei vor considera dreaptă judecata care i-a lovit, dar vor trece prin ea prin credință, după cum vedem în Habacuc. Ei vor spune : „Până când?‟ știind că Dumnezeu nu va uita să fixeze pentru ei ceasul eliberării. Ei vor conta pe îndurarea Sa, ca singura lor resursă. Vor înțelege că „poate‟ (acel „poate‟ al lui David când fugea dinaintea lui Absalom, ca urmare a vinei sale, din 2 Samuel 16:12), vor fi „ascunși în ziua mâniei Domnului‟ (v. 3). Acest „poate‟ va fi schimbat în certitudine în ceasul eliberării. Așteptând acel ceas, ei “vor căuta dreptatea și blândețea”. Singura lor grijă, în acele timpuri copleșitoare,  va fi să nu piardă din vedere și să realizeze în căile lor, cu toată atenția ferindu-se de păcat, caracterul lui Mesia, căruia Îi aparțin și față de care s-au făcut odinioară atât de vinovați. De asemenea, chiar în mijlocul necazului, ei vor experimenta ce înseamna să fii pus "la adăpost", precum Israel odinioară, în noaptea fatală când Îngerul nimicitor a trecut prin țara Egiptului. Ei vor asculta de acest cuvânt : „Vino, poporul Meu, intră în camerele tale şi închide-ţi uşile după tine. Ascunde-te pentru puţine clipe, până va trece mânia‟ (Isaia 26:20). În ziua marii persecuții, asaltați de toți, urmăriți de Satan, ei vor găsi un adăpost în pustiul popoarelor și, când mulți dintre ei, martori fideli, vor cădea ca martiri la Ierusalim sub loviturile adversarilor lor, ei vor fi ascunși în mijlocul națiunilor care, vrând-nevrând, îi vor adaposti sub autoritatea lor (Apocalipsa 12:6). Ce sursă de încredere pentru credința lor, ca acest „poate‟ auzit din gura Domnului! Îi vom urmări, din etapă în etapă, pe parcursul acestei profeții, până în ziua triumfului, a bucuriei și odihnei finale sub sceptrul lui Mesia!
     Dar mai întâi asistăm la grozăviile zilei Domnului asupra tuturor națiunilor care l-au înrobit pe Iuda.


     2.2.2 Judecata filistenilor – v. 4-6

     „Căci Gaza va fi părăsită şi Ascalonul va fi un pustiu. Asdodul va fi alungat ziua în amiaza mare şi Ecronul va fi dezrădăcinat. Vai de cei care locuiesc pe malul mării, naţiunea cheretiţilor! Cuvântul Domnului este împotriva voastră, Canaanule, ţară a filistenilor! Şi te voi nimici încât nu va mai fi nici un locuitor”. 
   Sunt menționate aici principalele cetăți ale confederației filistenilor, cu excepția Gatului, recucerite odinioara de catre Ozia (2 Cronici 26:6), făcând jocuri de cuvinte cu numele lor, oarecum asemănătoare cu cele din Mica 1:10-16. Națiunea filistenilor este numită : „Cei care locuiesc pe malul mării, naţiunea cheretiţilor‟. Ei sunt numiți la fel în Ezechiel 25:16. Filistenii erau, la origine, imigranți din Creta și sunt desemnați ca veniți din Caftor (Amos 9:7; Ier. 47:4). Ajunși în Canaan, ei au locuit pe malul mării, țărmul Mediteranei. Toate profețiile referitoare la distrugerea lor fac aluzie la înfrângerea lor, fie de catre Faraon (Ieremia 47:1), fie, în același capitol și în pasajul nostru, de către Nebucadnețar, fie de către Alexandru cel Mare în Zah. 9:5-8. Dar aceste evenimente istorice, ca toate celelalte din profeție, nu sunt decât vestitorii distrugerii finale din timpurile viitoare, caci „nici o profeție din Scriptură nu se interpretează singură‟ (2 Petru 1:20).
     Ca atâtea alte națiuni, filistenii vor reapărea pentru marea dramă a zilei Domnului. Ruina “țărmurilor mării” va avea ca rezultat punerea la adăpost a rămășiței din Iuda în ziua necazului ei. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva în trecut. Țefania ne spune acest lucru în mod expres în acest pasaj: „Şi ţărmul mării va fi un loc de păşune, cu peşteri pentru păstori şi stâne pentru oi. Şi ţărmul va fi al rămăşiţei casei lui Iuda; ei îl vor paşte; seara se vor culca în casele Ascalonului; pentru că Domnul Dumnezeul lor îi va cerceta şi-i va întoarce  pe captivii lor‟ (v. 6-7). Acolo va găsi o parte a rămășiței adăpost pentru turmele lor și o odihna sigura în orașele devastate ale Filistiei. Cuvintele caracteristice : „Domnul îi va întoarce  pe captivii lor‟ au întotdeauna legătură cu zilele sfârșitului. Acesta este un termen foarte comun, o fraza specială, care literal se traduce „a întoarce captivitatea‟ (Shub Shebuth), pentru a desemna întoarcerea ansamblului captivilor în vederea restabilirii lor definitive. Ori, niciodată de la împraștierea poporului iudeu nu a avut loc ceva asemănător. 
     Întoarcerea lui Iuda în țara sa, sub domnia lui Cirus, nu a fost întoarcerea ansamblului poporului, ci o întoarcere parțială, care nu a pus capăt captivității, chiar parțiale, căci Iuda, revenit în țară, a rămas supus națiunilor și acestea continua până în zilele noastre să “calce în picioare Ierusalimul” ( vezi Neemia 9:36-37; Ps. 126:1, în contrast cu v. 4). Întoarcerea parțială a lui Iuda a fost rânduită de Dumnezeu pentru ca o parte a acestui popor să-L primească pe Mesia în Iudeea și la Ierusalim. Dacă L-ar fi primit, atunci “captivitatea ar fi fost întoarsă” și s-ar fi stabilit Împărăția lui Israel. Crima poporului prin răstignirea lui Isus a pus capăt, până la timpurile profetice, speranței de a vedea “întoarcerea captivitatii sale”.
     Acest mod de exprimare indică deci un eveniment în întregime viitor, și este de toată importanța de a-l remarca, deoarece istoria viitoare a lui Israel și domnia glorioasă a lui Mesia sunt inseparabile. Restabilirea finală nu va avea loc doar pentru Israel, ci și pentru Moab, Amon și alte națiuni în zilele din urmă, totuși,  ea are o trăsătură specială pentru poporul lui Dumnezeu, adevarata rămășița, după cum ne putem convinge din următoarele pasaje indicate în notă (*).

      (*)  Deut. 30:3 ; Ps. 14:7 ; 53:6 ; 85:1 ; 126:4 ; Ier. 29:14 ; 31:23 ; 32:44 ; 33:7, 11, 26 ; Osea 6:11 ; Ioel 3:1 ; Amos 9:1 ; Țef. 2:7 ; 3:20.
  
     Este deci sigur că această întoarcere a “rămășiței casei lui Iuda” se referă la timpul de la urma, deoarece citim : „pentru că Domnul Dumnezeul lor îi va cerceta şi-i va întoarce pe captivii lor‟ (2:7). Și chiar dacă câțiva dintre cei “scăpați” din Iuda au venit în Filistia după cucerirea lui Nebucadnețar sau Alexandru (ceea ce istoria nu ne face cunoscut), aceasta nu schimbă cu nimic faptul enunțat de profet. Singura întrebare care s-ar putea pune, ar fi la ce epocă a “restaurarii” face aluzie acest pasaj, căci restaurarea lui Israel nu se va face într-o singură zi. În altă parte am exprimat gândul că acest fapt ar putea avea loc cu ocazia revenirii rămășiței fugare din Iuda în țara lor, „înaintea gloriei‟, adică înaintea arătarii lui Hristos și nimicirea națiunilor adunate în jurul Ierusalimului, inclusiv Asirianul. Acest gând ar putea fi contestat fără a schimba nimic din ceea ce afirmăm. În capitolul 3 vom vedea ce motivație avem pentru această afirmație. Un lucru este sigur, și anume că, în timpul împărțirii milenare a țării lui Israel, Filistia va face parte din domeniul lui Iuda și Beniamin (Ezechiel 48).


     2.2.3     Moab, Amon și etiopienii – v. 8-12

     Ceea ce a caracterizat pe Moab și pe fiii lui Amon, a fost în primul rând batjocura și insultele cu care ei au batjocorit poporul lui Dumnezeu ; ei se războiau astfel împotriva lui Dumnezeu Însuși fără să-și dea seama de amlpoarea urii crude împotriva lui Israel. În al doilea rând, a fost mândria care i-a împins să atace hotarele moștenirii poporului. De asemenea, razbunarea zilei Domnului va fi executată asupra lor prin rămășița : „Rămăşiţa poporului Meu îi va prăda, şi cei rămaşi ai naţiunii Mele îi vor stăpâni‟ (v. 9). Niciodată în istorie nu a avut loc acest lucru și pedeapsa finală le așteaptă încă pe aceste doua națiuni. Chiar și Asirianul profetic, când va invada Palestina în zilele din urmă, nu-i va atinge și nu îi va subjuga (Daniel 11:41), caci lor le este rezervată altă soartă. Edomul va suferi aceeași judecată (v. Obadia), ba chiar mai grozavă, căci Edomul va fi nimicit în întregime și nu va mai avea nicio "rămășiță", fiind nimicit pe de-o parte de Domnul, pe de altă parte de Israel.
     „Domnul va fi înfricoșător pentru ei‟ (v. 11). Într-adevar, această răsturnare va fi grozavă ; dumnezeii lor, Chemoș și Malcam, de a căror protecție auzim că se lăudau deseori, vor fi nimiciți și nu vor împiedica ca pustiirea să-și întindă funiile asupra lor. Dar blestemul acestor națiuni vinovate nu este ultimul cuvânt al Domnului cu privire la ele. Ele vor fi forțate să recunoască supremația lui Hristos și să-si plece genunchiul înaintea Lui. Ce har că va fi așa, și că Dumnezeu nu se limitează numai la a-i judeca pe vrăjmașii Săi! Aflăm, fără-ndoială, că această supunere nu va fi la toți de bunăvoie. Mulți oameni dintre națiuni, dintre „fiii străinului‟, I se vor supune cu prefăcătorie, dându-I o ascultare prefacută (Psalm 18:44; 66:3), dar mulți alții, convertiți prin „Evanghelia Împărăției‟, vor recunoaște domnia lui Hristos. Astfel că, în majoritatea națiunilor, se va constitui o rămășiță care va avea parte de restaurarea universală. „Insulele națiunilor‟, ținuturile cele mai îndepărtate de cetatea Marelui Împărat, Îi vor recunoaște supremația, „fiecare din locul unde este‟ (v. 11). Aceasta nu va exclude nicidecum ca, an de an, rămășițele națiunilor să se suie la Ierusalim pentru a se închina înaintea Împăratului, a Domnului oștirilor, și pentru a celebra sărbătoarea corturilor (Zaharia 14:16).
     Sabia Domnului îi va lovi direct și pe etiopieni (v. 12), în care se încrezuse odinioară Israel și de la care ceruse ajutor împotriva împăratului Asiriei (Isaia 20:5-6).


     2.2.4     Ninive – v. 13-15

     Aceste judecăți conduc duhul profetic la a se ocupa de Ninive și de Asiria (v. 13-15). În timpul când profețea Țefania, Ninive nu fusese încă distrusă. Astfel, el anunță acest eveniment memorabil, căderea cetății Ninive, subiectul special al profeției lui Naum, ca un fapt viitor. Numai că Țefania ne îndreapta privirile, mult mai mult decât Naum, spre timpul de la sfârșit. În Naum, Domnul nimicește Ninive, și odată cu ea Asiria, prin instrumentele alese de El, prin „vitejii săi‟, caldeenii (Naum 2:3). Aici, judecata este executată de Domnul Însuși : El este Cel care Își întinde mâna spre nord, El, care „dezgolește lucrarea de cedru‟. Nu că Ninive ar trebui, mai mult decat Babilonul, să renască din cenușa lor în zilele din urmă. Pustiirea ei este definitivă, dar distrugerea Asirianului istoric, coborât în ruină datorită pierderii capitalei sale, nu este, iar Cuvântul ne prezinta aici nimicirea directă a acestei puteri, prin mâna Domnului, în zilele din urmă. Ninive se veselea, locuia în siguranță și zicea în inima ei : „Eu, și nici una în afară de mine!‟ Încrederea ei în forțele sale proprii, orgoliul ei egoist, care nu ținea cont decât de propriile ei interese, cultul său pentru sine, nu admitea că vreun rival ar avea vreun drept, toate acestea devenind cauza judecății zdrobitoare. Aceleași principii sunt proclamate cu glas tare în zilele noastre de anumite națiuni, și ele le vor conduce la aceleași dezastre.

miercuri, 28 februarie 2024

 


                                           Cartea Profetului Țefania

                                                                          - I -


     Henri Rossier - 1916


     1     Remarci preliminare

     Cartea Țefania prezintă două particularități. Spre deosebire de ceilalți profeți, Țefania nu separă poporul Israel de celelalte națiuni, în sensul că aceeași judecată cade peste el cât și peste ele, căci, având în comun aceleași caractere, ale omului căzut, în special cea a idolatriei, trebuie să aibă parte de o sentință comuna.
     Dar Dumnezeu – aceasta este a doua particularitate a profetului nostru – separă masa celor pe care dorește să-i cruțe. Așa se formează Rămășița lui Israel. Țefania nu ne vorbește despre o Rămășiță dintre națiuni (sau, mai degraba, nu abordează acest subiect decât întâmplător în 2:8-10), deși aceasta din urmă face parte din planul lui Dumnezeu pentru viitor ; în timp ce alți profeți menționează restabilirea captivilor din Moab și Amon, din Elam și Egipt, adică  alcatuirea unei Rămășițe din aceste popoare care va avea parte de restaurarea finală (Ieremia 48:47; 49:6, 39; Ezechiel 29:14).
     Profetul nostru anunță doar că, deși Israel are parte de aceeași judecată ca și națiunile, harul lui Dumnezeu va scoate din acest popor condamnat un popor nou. Întemeierea și binecuvântare lui eternă conferă cărții de care ne ocupăm o marcă de o prospețime incomparabilă.
     Rămășița este rodul unei Treziri în mijlocul unui popor necredincios. Trezirile, după cum am arătat în alte scrieri, nu au împiedicat niciodată declinul, și nu au schimbat în niciun fel starea masei poporului. Dumnezeu are doua scopuri în producerea lor : primul este acela de a ridica o mărturie, de a carei respingere va face poporul fără nici o scuză ; al doilea, după cum vom vedea, este acela de a pune deoparte, în vederea alcatuirii viitoare a unui nou popor, un anumit număr de credincioși care au slujit Domnului în mijlocul declinului și apostaziei generale. Produsul trezirii devine astfel trunchiul poporului lui Dumnezeu. Asupra acestei ramașițe vedem că se concentreaza grija Domnului ; pe ea o va pazi El în mijlocul necazului cel mare, îngrozitorul „necaz al lui Iacov‟, pe care El a despărțit-o de națiunea apostată sortita distrugerii finale ; în final, ea este aceea în care se concentrează trasaturile poporului viitor, popor binevoitor a cărui tinerețe va ieși ca roua din „sânul aurorei‟ (Psalm 110). Rămășița, la început mică și disprețuită, va crește și va deveni o națiune fără număr ca stelele cerurilor și ca nisipul de pe țărmul mării ; acest popor va fi în jurul tronului Marelui Împărat de la Ierusalim și va avea stăpânirea peste toate celelalte națiuni. Dintre acestea din urmă, o mare mulțime pe care nimeni nu o va putea număra (Apocalipsa 7), se va supune, prin credință, sub sceptrul milenar al lui Hristos, în timp ce aceia dintre popoare care nu vor fi distruși la apariția lui Hristos, se vor supune Lui doar cu buze mincinoase ( Ps. 18:44 ; 66:3). Ei vor fi nimiciți cu ocazia revoltei finale provocate de Satan, dezlegat din închisoarea lui la sfârșitul mileniului, revoltă care va preceda venirea zilei lui Dumnezeu ( Apoc. 20:7-9 ; 2 Pet. 3:12). Nu așa va fi cu poporul Domnului, alcatuit din rămășiță: „tot Israelul va fi mântuit‟ (Rom. 11:26). Cei dintre ei care vor fi “răi” (pentru că mileniul nu este ziua eternă, când totul va fi perfect) vor fi "nimiciți din țară în fiecare dimineață" (Ps. 101:8).
     Am spus că formarea unei rămășițe este întotdeauna rezultatul unei treziri.  Așa se va forma această rămășiță la Ierusalim, în mijlocul poporului iudeu revenit în Palestina în necredință (Dan. 12:3, 10). Este remarcabil că, vorbind de-o manieră exclusivă despre această rămășiță profetică a lui Israel, Țefania este chemat să profețească în timpul ultimei treziri a acestui popor pe care o menționează Cuvântul, sub domnia lui Iosia.
     Țefania, dacă este el însuși din familia regală, după cum se pare, este urmaș al lui Ezechia. Astfel, sub Iosia, a reînceput trezirea din timpul lui Ezechia, când binecuvântările date lui David erau pierdute, și Țefania a devenit el însuși instrumentul pentru a proclama trezirea profetică și formarea unei rămășițe în mijlocul vechiului popor al lui Dumnezeu. Trezirea sub Iosia s-a produs cu ocazia descoperirii cărții legii. Iosia a citit în ea că mânia lui Dumnezeu s-a revărsat peste Israel „pentru că părinţii noştri n-au păzit cuvântul Domnului, pentru a face după toate cele scrise în cartea aceasta‟. Atunci, împaratul “a întrebat pe Domnul pentru el însuși și pentru rămășița din Israel și din Iuda” (2 Cr. 34:21). Hulda, profetesa, a anunțat blestemul lui Dumnezeu împotriva Ierusalimului, dar a adăugat că datorită umilinței lui Iosia, el, căpetenia rămășiței, va fi cruțat (v. 23-28). Iosia reprezintă deci, în mod simbolic, subiectul principal al cărții Țefania.
     Această trezire finala va avea ca scop de a pregăti inima și conștiința rămășiței pentru domnia lui Hristos, ca Împărat al lui Israel, iar Țefania ni-L prezintă pe Domnul doar sub acest caracter : „Împăratul lui Israel, Domnul, este în mijlocul tău‟ (3:15). Aici nu este vorba, ca în Isaia, Zaharia, Mica și alți profeți, de suferințele ispășitoare ale lui Mesia și de gloriile care vor urma după acestea (1 Pet. 1:11), ci de puterea și de venirea Împăratului (2 Pet. 1:16), învingător și triumfător care, după ce a salvat pe poporul Său ales, Își găsește plăcerea în el.
     Trei fapte sunt deci imediat unite împreună în profeția lui Țefania: 1° Nelegiuirea și idolatria poporului Israel și a națiunilor, și judecata care va cădea asupra lor, deși va fi mult mai aspra asupra Israelului apostat, care, la origine, a fost despărțit de națiunile idolatre. 2° Alcătuirea unei rămășițe potrivit alegerii harului. 3° Rămășița devine singurul și adevăratul Israel, reunit sub sceptrul Împăratului Mesia.
     Dar alte trăsături îl caracterizează încă pe profetul nostru : de la început până la sfârșit, când este vorba despre judecată, Țefania vorbește de ziua Domnului.
     Am văzut adesea, pe parcursul acestor studii, că această zi poate avea o împlinire parțială și premilenară (de exemplu Ioel 1). Aici, într-adevar,  această zi este așa cum a fost anunțată în timpul atacului îngrozitor al lui Nebucadnețar ; dar, oricât de îngrozitoare a fost această judecată, ea nu este decât o imagine palidă a zilei Domnului. De asemenea, Babilonul, agentul istoric al judecății, nu este nici măcar numit în Țefania, acest profet având în vedere judecata finală, și nu, ca Habacuc, purtarea celui drept, care trăiește prin credința sa în zilele judecății istorice. Ziua Domnului este deci, înainte de toate, pentru Țefania, o zi profetică, în care Domnul, în loc să folosească, ca mai înainte, instrumente ale razbunarii Sale, va judeca El Însusi. De aceea numele caldeenilor este trecut sub tăcere de Țefania, deși erau sub aspect istoric, în timpul acestui profet, singura națiune avută în vedere, pentru judecata Filistiei, Amonului, Moabului și Asirianului, și în final, a Ierusalimului însuși.
     Ziua Domnului (*) este numită ziua Domnului în Noul Testament. Este ziua judecății și a răzbunării. Ziua lui Hristos nu are aceeași semnificație, căci este ziua pe care o așteaptă creștinii, ziua arătării Sale, o zi pe care o pot iubi, pe care o așteaptă, în teamă de Domnul, dar înaintea căreia ei nu tremură (comp. Habacuc 2:3, 16 cu 2 Timotei 4:8). A iubi arătarea Sa, însemnă a trăi în speranța de a avea parte de gloria Sa, de a primi aprobarea Sa când va veni pentru a împărți coroane alor Săi. Atunci martorii Lui vor suferi o pierdere, sau vor auzi, la scaunul de judecată, acest cuvânt binecuvântat: „Bine, rob bun și credincios… intră în bucuria Domnului tău‟ (Matei 25:21, 23). Ziua Domnului privește lumea, iar ziua lui Hristos are de-a face cu creștinii. Este aceeași zi, fara îndoială, dar cu două fețe, una îndreptată spre cei dezaprobați și spre întuneric, alta spre cei aleși și spre lumina deplină a prezenței lui Dumnezeu.

     (*) Când numele "Domnul" este scris cu caracter italic "D", întotdeauna se face referire la numele propriu absolut al lui Dumnezeu, Yahve în ebraică. În limba engleză este redat prin "LORD", în franceză prin "L'Eternel, iar în germană "Jehova" (n.tr).

     În Țefania, Ierusalimul, ca loc de naștere al rămășiței, ocupă primul loc în planul restaurării, deși este menționat Iuda și cele zece seminții. Dar, rămășița fiind poporul, întotdeauna se vorbește numai despre ea, iar cuvintele „poporul Meu‟, atât de frecvent folosite de alți profeți, pentru a indica națiunea în ansamblu, nu sunt pronunțate niciodată în Țefania ; în timp ce poporul necredincios este numit „națiune fără rușine‟ (2:1).
     Aceste remarci preliminare vor ajuta la înțelegerea mai ușoară a detaliilor cărții pe care o vom aborda.


     2      Capitolele 1 și 2 : Ziua cea mare a Domnului

     2.1     Capitolul 1: Judecata generală venind peste  întreaga creație ; peste  Iuda și Ierusalim ; peste toți cei vii.

     2.1.1 Judecata generală venind peste creație – v. 2-3

     „Voi şterge cu desăvârşire totul de pe faţa pământului, zice Domnul. Voi nimici pe om şi pe animal; voi nimici păsările cerurilor şi peştii mării, şi pietrele de poticnire împreună cu cei răi; şi voi nimici omenirea de pe faţa pământului, zice Domnul‟ (v. 2-3).
     Aceste versete anunță o judecată generală, în contrast cu judecata care lovește  Iuda și Ierusalimul, la v. 4, dar care este în strânsă legătură cu acesta. Într-adevar, judecata lui Iuda este cu atât mai gravă cu cât el a păcătuit la fel ca națiunile. Natura acestui păcat comun este menționată în v. 17 : „au păcătuit împotriva Domnului‟, iar obiectele distruse prin judecată ne arată care a fost cauza. Vedem aici cele patru mari clase de ființe vii, care, potrivit Bibliei, alcătuiesc ansamblul creației însuflețite : oamenii, animalele (cuprinzând vitele, târâtoarele și fiarele pământului), peștii mării și păsările cerului (Gen. 1). De ce această distrugere? Capitolul 4 din Deuteronom (v. 15-19) ne spune. Domnul recomandase poporului Său să aibă grijă să se ferească de idolatria națiunilor, caci, zice El : „Pentru că n-aţi văzut nici o înfăţişare în ziua când v-a vorbit Domnul în Horeb, din mijlocul focului, ca să nu vă stricaţi şi să vă faceţi vreun chip cioplit, vreo înfăţişare a vreunui chip, asemănare de bărbat sau de femeie, asemănare a vreunui animal de pe pământ, asemănare de vreo pasăre înaripată care zboară în ceruri, asemănare de vreo târâtoare de pe pământ, asemănare de orice peşte, care este în ape sub pământ; şi ca nu cumva să-ţi ridici ochii spre ceruri şi să vezi soarele şi luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, şi să fii amăgit şi să te pleci înaintea lor şi să le slujeşti lor‟. Așa era practica națiunilor, care „au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor şi a păsărilor şi a patrupedelor şi a reptilelor‟ (Romani 1:23). Domnul urma să distrugă astfel toate acele „pietre de poticnire‟, animalele și omul din care ei făcuseră idoli, și să-i nimicească pe cei “răi” care s-au dedat la a se închina lor. Dar ce va fi cu Iuda?

     2.1.2      Judecata lui Iuda și a Ierusalimului – v. 4-13

     „Şi Îmi voi întinde mâna asupra lui Iuda şi asupra tuturor locuitorilor Ierusalimului ; şi voi nimici din locul acesta rămăşiţa lui Baal şi numele chemarimilor împreună cu preoţii şi pe cei care se închină înaintea oştirii cerurilor pe acoperişuri şi pe cei care se închină Domnului, care jură pe El şi jură şi pe Malcam, şi pe cei care se întorc de la a-L urma pe Domnul şi nu-L caută pe Domnul, nici nu întreabă de El‟ (v. 4-6).
     Ne-ar putea surprinde să vedem, în mai multe locuri din profeții,  amenințări din cele mai grozave rostite împotriva poporului, chiar în momentul când un împărat după inima lui Dumnezeu vine să întrerupă seria împăraților răi din Iuda, ci trebuie să ne amintim că trezirile, ca cea a lui Ezichia și a lui Iosia, nu au schimbat starea morală a poporului, după cum mărturisește însuși profetul nostru. Așa s-a întamplat cu toate trezirile. Dacă se adresează oamenilor o chemare solemnă să se convertească, eșecul lor invariabil dovedește, cu siguranță, că lumea nu Îl vrea pe Dumnezeu. Fără-ndoială, prin harul lui Dumnezeu, trezirile produc o oprire de moment în exercitarea judecăților, atât de mult timp cât Dumnezeu strânge sufletele prin predicarea Evangheliei, și astfel judecata, după cum vedem în zilele noastre, nu a ajuns înca la apogeul ei. Este ca o frână care încetinește cursa, dar nu împiedică atelajul să ajungă în fundul văii. Mai mult, să nu uităm că, dacă omul aruncă în mod voit vălul uitării peste trecutul lui, acesta din urmă rămâne în totul prezent înaintea lui Dumnezeu. Idolatria lui Iuda, din timpul lui Manase, chiar dacă împăratul a fost reabilitat prin judecată, această idolatrie nu a fost uitată. În timpul lui Iosia, a avut loc o reformă, dar nu a fost o pocăință adevărată a poporului. Nimic nu este mai străin de pocăință decât obiceiul de a împaca închinarea la idoli cu cea a adevaratului Dumnezeua, a unui Dumnezeu care nu poate suferi „nelegiuirea și adunarea de sărbătoare‟ (Isaia 1:13). Pe de altă parte, trezirile sunt ocazia unei  mari binecuvântari : sufletele sunt mântuite, scoase din lume și alcatuiesc o rămășiță credincioasă în mijlocul necredincioșiei generale. Așa va fi până la sfârșit. Rămășița dintre iudei și cea dintre națiuni nu vor avea altă origine decât trezirile provocate prin “predicarea dreptății” la Ierusalim (v. Daniel 12:3), și prin „Evanghelia Împărăției‟  în Israel și printre națiuni (Matei 24:14).
     De fapt, reforma lui Iosia nu a făcut altceva decât să transforme starea morală rea a poporului într-una și mai rea. Dumnezeu urăște idolatria, dar urăște și mai mult amestecul închinării aduse Lui cu cea adusă idolilor. O inimă complet străină de Dumnezeu, un suflet cufundat în întuneric și care nu a primit niciodată o revelație directă a luminii divine, sunt mai puțin vinovate decât aceia care, cunoscând adevărul, îl asociază cu practicile din păgânism, și nu trebuie să uităm că această stare, de care casa iudaică este curățită în zilele noastre și va mai rămâne așa pentru un timp, se întâlnește în prezent în ceea ce numim lumea creștină. Judecata grozavă a lui Dumnezeu a căzut odinioară asupra lui Israel pentru că au ținut „o sărbătoare pentru Domnul‟ în prezența vițelului de aur. La fel a fost și cu vițeii din Dan și Betel. Poporul, adorând idolii, avea o anumita cunoștință despre adevaratul Dumnezeu, dar acest amestec este exact ceea ce nu putea suferi Dumnezeu în Iuda, iar trezirea nu a avut pentru națiune alt rezultat decât acest amestec. Închinarea la Baal își pierduse cu siguranță din popularitate, dar fără să dispară în întregime, căci profetul nostru vorbește despre rămășița lui Baal (v. 4), dar diminuarea idolatriei nu este o întoarcere la Dumnezeu. Iosia, în mod personal, o rupsese complet cu Baal și a condus poporul pe această cale, dar acesta din urmă, oprindu-se la jumătatea drumului, a făcut un compromis. Preoții adevaratului Dumnezeu umblau alături cu camarimi, preoții lui Baal ; veșmintele albe și negre se intersectau pe străzile Ierusalimului. Alte închinari, aparent mai puțin grave, continuau să înșele poporul. Ei se închinau „înaintea oştirii cerurilor pe acoperişuri‟, închinare pe care Iosia nu a putut să o țină în întregime sub control, nici interzice. Acum că legea a fost regăsită în templu, Israel s-a putut convinge ce gândea Dumnezeu despre acele practici idolatre. Bunătatea lui Dumnezeu le dăduse astrele și „le-a împărțit tuturor popoarelor de sub toate cerurile",  "ca să dea lumina pe pământ” (Deut. 4:19, v și Gen. 1:14-17), iar oamenii au luat drept stăpâni astrele rânduite pentru a le sluji, “închinându-se în acelasi timp și Domnului”. Ei dădeau creaturii, lucrurilor neînsuflețite, aceeași autoritate ca și Creatorului cerurilor și al pământului. Ciudată aberație! Dar de ce nu este capabil omul păcătos? Păcatul l-a despărțit de Dumnezeu pe care nu Îl mai cunoaște! Profetul adaugă: „cei care jură pe El și care jură şi pe Malcam‟. Întotdeauna aceeași aberație! Îl luau pe Dumnezeu ca martor, dar și pe Malcam, divinitatea fiilor lui Amon (Ier. 49:1, 3) ; oamenii jură și pe Dumnezeu și pe diavol. Dar mai este și o a patra clasă de călcători de lege, mult mai îngrozitoare decât celelalte : „cei care se întorc de la a-L urma pe Domnul, şi cei care nu-L caută pe Domnul și care nu întreabă de El‟. Ei dau înapoi după ce L-au cunoscut, de la Dumnezeul care a zis : „Dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el‟. Să te îndepartezi de Dumnezeu, înseamnă să te îndrepți spre pierzare, să alegi mai degrabă iadul decât pe El (Evrei 10:38, 39). O religie amestecată, care vrea să împace atât lumea cât și pe Dumnezeu, conduce întotdeauna, în cele din urma, la acest păcat “voit”, pentru care „nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori‟ (Evrei 10:26-27). “S-au abatut de la Domnul”, aceasta va fi starea poporului iudeu apostat în zilele din urmă. După ce vor relua pentru un timp jertfa necurmată – închinarea iudaica în templul reconstruit – poporul se va lăsa amagit de „minuni ale minciunii‟ făcute de „omul păcatului‟ și vor găsi „plăcere în nedreptate‟ ( 2 Tes. 2:7-12). Acești necredincioși "vor alerga după un altul", cum este spus în Psalmul 16:4,  și “durerile lor se vor înmulți”. O ultimă trăsătură îi caracterizează : „nu întreabă de El‟. Dacă există ceva mai rău decât neevlavia care se ridică împotriva lui Dumnezeu, aceasta poate fi indiferența. Pentru asemenea oameni Dumnezeu reprezintă ceva neglijabil. Absorbit de poftele lumii, păcătosul caută ceea ce-l atrage pentru a-și satisface nevoile inimii, căci, în ciuda a toate, el nu poate fi fără nevoi, și se orientează spre rău, fără să-și dea seama că așa se îndreaptă spre întunericul etern. Astfel de oameni nu se interesează de Dumnezeu. Se interesează de câte un om al cărui nume, ale cărui fapte sau valoare morală prezintă interes ;  vor să cunoască cele mai mici întâmplări din viața lui, tot ce privește persoana lui, anturajul lui, casa lui, familia lui ; vor să cunoască opiniile lui și discursurile lui dar,  când este pronunțat numele Dumnezeu, cine se intereseaza de El? Intr-adevar, indiferența este mai rea decât ura!
     „Taci înaintea Domnului Dumnezeu! Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit o jertfă, Şi-a sfinţit oaspeţii. Şi va fi aşa: în ziua jertfei Domnului voi pedepsi pe căpetenii şi pe fiii împăratului şi pe toţi câţi se îmbracă în haine străine. Şi în ziua aceea voi pedepsi pe toţi câţi sar pragul, care umplu casele stăpânilor lor cu violenţă şi înşelăciune‟ (v. 7-9).
     În v. 2-6, Domnul a anunțat că va nimici toate pietrele de poticnire dintre națiuni și din Israel, ca și pe oamenii care comit acele urâciuni. El a insistat în mod special asupra caracterului agravant al idolatriei în Israel, care îndrăznea să asocieze închinarea adusă lui Dumnezeu cu idolii. Acum asistăm la executarea sentinței, care va lovi în primul rând Ierusalimul, deoarece vinovăția lui est pe măsura privilegiilor de care s-a bucurat.
     „Taci înaintea Domnului Dumnezeu!‟ Cine nu a asistat la liniștea impresionantă dinaintea unei catastrofe atmosferice? Dintr-odată cade fulgerul și răsună tunetul, iscănd un vânt puternic care spulberă totul în calea lui. Acea liniște era preludiul unui uragan dezlănțuit, pe care nimic nu îl va mai opri acum, semnul unui eveniment necruțător. La fel este și aici. Nu mai pot fi aduse scuze, nu se mai poate alerga în grabă la pocăință, nici nu se mai pot face cereri ! Hotărârea, amânată de mult timp, se execută dintr-odată. Amos, menționând aceleași împrejurări, judecata Ierusalimului prin intermediul Babilonului, spune, de asemenea : „Tăcere!‟ (6:10), dar atunci când judecata este executată și când nu a mai rămas nimeni. Aici însă suntem în momentul când se apropie, sau, cum spune Naum, „s-a hotărât‟ (2:7). Când va începe ziua Domnului, este prea târziu, și nu mai este nici o speranță. În Habacuc 2:20 este spus: „Tot pământul să tacă înaintea Lui!‟ când, după executarea a ceea ce a fost hotărât, Îl vedem pe Domnul „în templul Său cel sfânt‟. El și-a stabilit domnia; El locuiește din nou în templul Său. Lumea întreagă recunoaște că judecata a fost dreaptă și înțelege că era necesară pentru ca Dumnezeu să poată fi în final glorificat.
     Această zi grozavă a Domnului – ziua Domnului, ziua Fiului Omului în Noul Testament – este întotdeauna ziua judecății. Aici vedem o anumita gradație în acest termen : „Ziua Domnului este aproape‟ (v. 7) ; este, ca să spunem așa, judecata istorică a Ierusalimului prin intermediul Babilonului. „Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape si se grabeste foarte mult” (v. 14). Acest cuvânt se extinde la judecata profetică și finală. „Ziua mâniei Domnului‟ (2:2) ; este un termen care cuprinde atât judecata prezentă, cât și cea viitoare asupra Ierusalimului și asupra tuturor națiunilor. Ca judecată profetică, această zi este ceasul încercării care trebuie să vină peste întreg pământul locuit și ceasul necazului cel mare.
     „Caci Domnul a pregătit o jertfă‟. Aceeași imagine o găsim în Isaia 34:6-7 și în Ezechiel 39:17-20 în legătură cu Asirianul și în Obadia 16, cu privire la Edom. Este „marea cină a lui Dumnezeu‟ din Apocalipsa 19:17, dar aici este în legatură cu judecata istorică executată asupra Ierusalimului prin intermediul Babilonului, și precursoarea unei judecăți mult mai îngrozitoare din ziua de la urmă. Este de folos și salutar pentru noi să fim familiarizati cu judecățile lui Dumnezeu. Fara îndoiala, în ceea ce ne privește, noi am înțeles că judecata a căzut asupra lui Hristos la cruce, pentru a ne elibera deschizându-ne ușa harului ; dar, repet, este salutar să contemplăm judecățile lui Dumnezeu asupra lumii,  pentru a învăța să fim cu adevărat străini de mersul lucrurilor asupra cărora vor cădea ele. Vom fi astfel plini de teamă de a participa în vreun fel la mersul lumii, precum Lot, în ciuda siguranței depline pe care o avem că suntem eliberati de mânia care vine.
     Pe de altă parte, să nu uităm că jertfa judecății va fi urmată de o jertfă de mulțumire în ziua când, pe Muntele Sionului, și la Ierusalim, Domnul va face „tuturor popoarelor un ospăţ cu mâncăruri grase, un ospăţ cu vinuri vechi, cu mâncăruri grase, pline de măduvă, cu vinuri vechi, bine limpezite‟ (Isaia 25:6-7). În ziua jertfei judiciare, Domnul va „pedepsi pe căpetenii şi pe fiii împăratului şi pe toţi câţi se îmbracă în haine străine‟. Domnul îi rânduise să fie conducători responsabili pentru a conduce poporul. Aici nu este menționat împăratul, deoarece Iosia, capetenia rămășiței credincioase, potrivit profeției Huldei, era pus la adăpost (2 Cronici 34:27-28), ci este vorba de succesorii lui, care se îmbrăcau cu haine de-ale străinilor pentru a-i imita. A adopta obiceiurile națiunilor, chiar și cele exterioare, însemna a adopta luxul lor (v. Amos 6:3-6), la care, în mod necesar, se adăugau și asocierile morale ale obiceiurilor lor efeminate (cu referire la bărbați care adoptă obiceiuri feminine !).
     „Şi în ziua aceea voi pedepsi pe toţi câţi sar pragul, care umplu casele stăpânilor lor cu violenţă şi înşelăciune‟ (v. 9).
     Cea de-a doua pedeapsă îi lovește pe aceia care, la practicile superstițioase (v. 1 Samuel 5:5), adaugă violență și înșelăciune cum fac națiunile (v. Habacuc 2:17). Toate aceste lucruri făceau parte din obiceiurile Babilonului, căruia Ierusalimul avea să-i fie pradă.
     Versetele 10 și 11 anunță distrugerea Ierusalimului de catre caldeean. Inamicul îl va invada din toate părțile, dar această calamitate va prelua, de asemenea, comerțul și toate bogățiile poporului evreu, ale unui “popor de negustori” care avea aceleași obiceiuri și aspirații ca poporul Canaanului sau  ca masa de comercianți străini. „Şi în ziua aceea, zice Domnul, va fi zgomotul unui strigăt de la Poarta Peştilor şi un urlet din Mişne şi un trosnet mare dinspre dealuri. Urlaţi, locuitori din Macteş, pentru că tot poporul Canaanului este distrus; toţi cei încărcaţi cu argint sunt nimiciţi. Şi va fi aşa: în timpul acela voi cerceta Ierusalimul cu lămpi‟ (v. 10-12). Nu va rămâne nici un ungher necercetat în capitală, nici unul nu va scăpa de judecata lui Dumnezeu. Bărbații săi sunt exterminați, și tot ceea ce este în ea este dat jafului.
     „Voi pedepsi pe oamenii care stau pe gunoaiele lor, care zic în inima lor: «Domnul nu va face bine, nici nu va face rău»‟(v. 12). Cea de-a treia pedeapsă îi va atinge pe cei obișnuiți cu o odihnă respectabilă, pe care nu a tulburat-o nimic vreodată, pe aceia care, pentru că nu au fost turnați dintr-un vas în altul, se credeau la adăpost de nenorociri (v. Ieremia 48:11). Rezultatul acestui calm aparent și al odihnei de care s-au bucurat atât de mult timp, ar fi trebuit să-i facă să fie plini de recunoștință față de Domnul. În loc de aceasta, ei spuneau: „Domnul nu va face bine, nici nu va face rău!‟ În bunăstarea lor, ei au tras concluzia că Dumnezeu este indiferent față de rău sau de bine. Îngrozitoare concluzie, care nu este alta decat cea a necredincioșilor din timpul de la urmă : „Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei‟ (2 Petru 3:4). Acești indiferenți, bazându-se pe prosperitatea lor materială, neagă că Dumnezeu Se implică în ceea ce se petrece în lume și că va fi o răsplată din partea Sa. Toată bunăstarea lor va lua sfârșit pentru a face loc pustiirii ; bunurile lor, strânse cu răbdare, vor ajunge prada altuia, bogățiile și confortul lor, pentru care ei s-au străduit atât de mult, nu vor folosi decât să îi îmbogățească pe vrăjmașii lor (v. Amos 5:11).


     2.1.3 Judecata celor vii – v. 14-18

     Versetele 14-18 ne prezintă grozăviile generale ale zilei celei mari a Domnului. Ea se grăbește mult, dar, dacă începe la Ierusalim, valurile ei se vor revărsa peste tot. Aceasta va fi judecata oamenilor de pe pământ, numită judecata celor vii. Atunci, când Domnul va face să se audă glasul Sau, cei mai viteji vor tremura de groază și vor scoate strigăte amare. Această zi va avea șase caractere: 
     În primul rând aceasta va fi o zi mâniei. Mânia lui Dumnezeu nu va fi doar "descoperită din cer‟ (Romani 1:18), ci și executată. Aceasta va fi apoi „o zi de necaz şi de strâmtorare, o zi de ruină şi de pustiire, o zi de întuneric şi de întunecime, o zi de nor şi de negură deasă, o zi de trâmbiţă şi de alarmă, împotriva cetăţilor întărite şi împotriva turnurilor înalte‟. Această zi va avea numele “necaz”. După cum am văzut adesea în studiul profeților, necazul este legat întotdeauna de zilele de la urmă, în ultima jumătate de săptămână a lui Daniel, când judecățile vor cădea asupra poporului iudeu. Acesta va fi „necazul lui Iacov‟, dar această zi va lovi toate națiunile, pentru care va fi ziua încercării generale și a “necazului cel mare”. În ziua aceea, oamenii vor umbla ca orbii (v. 17). O lucrare de rătăcire va fi trimisă pentru ca ei să creadă minciuna (v. 2 Tes. 2:11). Ei nu vor mai avea nici un mijloc de salvare (v. 18), caci, spune profetul : „au păcătuit împotriva Domnului‟ (v. 17). Ei au iubit minciuna, au comis nedreptatea, L-au disprețuit pe Dumnezeu, au fost indiferenți față de harul Său, au socotit ca nimic salvarea Domnului ; s-au închinat idolilor, s-au întinat cu toate urâciunile ; nu o dată, duși de poftele lor, nu au gândit că Dumnezeu ia seama la toată purtarea lor ; ei Il considerau indiferent, când deja furtuna răzbunării se strângea deasupra capetelor lor. Ei se purtau ca nebunii, zicand în inimile lor: „Nu este Dumnezeu‟ (Ps. 14:1). Remarcați “în inimile lor”, nu cu gura lor, caci, se poate urma chiar anumite practici religioase fără să se creadă în Dumnezeu ; dar ei au acționat și gândit ca și cum Dumnezeu nu ar fi existat. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, că nu este așa cu acela care gândește și acționează prin credință. Despre el, Cuvântul spune: „Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că-i răsplăteşte pe cei care-L caută‟ (Evrei 11:6).
     În Țefania, este vorba de mărturia dată față de Domnul de catre Israel în mijlocul națiunilor. Această mărturie, în ansamblu, nu a adus rod, deoarece Israel, departe de a fi un popor despărțit pentru Domnul în mijlocul unei generații stricate, s-a asociat împotriva lui Dumnezeu cu cei care Îl tăgăduiau sau Îl urau. La fel ca națiunile, Israel a "păcătuit împotriva  Domnului", iar păcatul lui a anulat mărturia. Și acest popor a fost judecat primul.
     Dacă judecata poporului lui Dumnezeu folosește ca instrumente națiunile (v. 7-13), judecata națiunilor va veni direct din cer (v. 14). Ziua Domnului este de-o importanță deosebita pentru noi, credincioșii. Putem păstra noi ceva din lucrurile care sunt gata să fie nimicite ? Dacă este adevărat, pe de-o parte, după cum am spus mai înainte, ca noi nu așteptăm ziua Domnului, pe de altă parte, este adevărat, că noi așteptăm ziua lui Hristos. Acesta este caracterul acestei zile, în ce ne privește pe noi, zi în care cei care au dat mărturie pentru Hristos vor primi o răsplată, sau vor suferi o pierdere, dupa credincioșia mai mult sau mai puțină a umblării lor.


aze